Structura și finalitățile psihopedagogiei speciale

Ramurile psihopedagogiei speciale

Unele ramuri au și denumiri proprii, folosite în cărțile de specialitate:

• surdopsihopedagogia — psihopedagogia persoanelor cu deficiențe de auz;
• tiflopsihopedagogia — psihopedagogia persoanelor cu deficiențe de văz;
• logopedia — ramura tulburărilor de limbaj și de comunicare.

Ramurile au apărut odată cu specializarea domeniului pe categorii de persoane. La diversificarea lor s-a ținut seama de trei criterii (Verza, 2011, p. 26):

• tipul de deficiență sau de handicap;
• perspectiva intervențiilor educațional-recuperative;
• forma instituțională în care este instruit subiectul, cu un curriculum adaptat ei.

Fiecare ramură s-a constituit pentru un tip de deficiență sau pentru o categorie de tulburări de dezvoltare. Ea are specificul ei, dar rămâne subordonată domeniului general al psihopedagogiei speciale.

Mai recent s-au constituit două subdomenii noi (Verza, 2011, p. 27):

• psihopedagogia deficiențelor asociate (a polihandicapului) — practica a arătat că unii subiecți au mai multe deficiențe deodată, fiecare în altă sferă a activității neuropsihice;
• subdomeniul integrării și al incluziunii școlare și sociale — are un caracter practic-aplicativ și se ocupă de metodologia educațional-recuperativă a integrării, realizată prin ergoterapie, artterapie și ludoterapie (capitolul VIII).

Subramurile

Denumirile ramurilor și ale subramurilor arată perspectiva din care a fost studiată deficiența:

• perspectiva științelor medicale;
• perspectiva științelor psihologice și pedagogice.

Alte clasificări ale ramurilor

În literatura de specialitate se întâlnesc și clasificări mai vechi (Verza, 2011, p. 28).

Clasificarea lui Lagache, Heuyer, Wallon și Launay:

• pedagogia clinică;
• surdopedagogia;
• tiflopedagogia;
• oligofrenopedagogia;
• pedagogia reeducării comportamentelor.

Clasificarea lui M. Sovak:

• psihopedia — deficiențele mintale;
• logopedia — deficiențele de vorbire;
• oftalmopedia — deficiențele de văz;
• somatopedia — deficiențele motricității;
• surdologia — deficiențele de auz.

Cele două clasificări sunt considerate prea generale (Verza, 2011, p. 29):

• nu cuprind toate categoriile de deficiențe; prima, de exemplu, lasă deoparte deficiențele fizice și neuromotorii și tulburările de limbaj;
• nu țin seama de ramurile și subramurile apărute ulterior.

Psihopedagogia supradotaților

Copiii cu o dezvoltare superioară celei a majorității copiilor de aceeași vârstă au și ei nevoie de intervenții educaționale:

• care să le stimuleze potențialul și capacitățile;
• care să îi învețe să coopereze cu ceilalți și să lucreze în echipă, ca să se integreze în clasa și în grupul lor.

Educatorii, părinții și specialiștii trebuie să le acorde o preocupare calificată, mai ales pentru nevoile lor educaționale. De aceea psihopedagogia supradotaților este încadrată în psihopedagogia specială.

Componentele asistenței psihopedagogice și sociale

Cum se înțeleg câțiva termeni din citat:

• cadru de securitate și confort afectiv — mediul în care persoana se simte acceptată și protejată, condiție a echilibrului ei psihic;
• minimum de cunoștințe și deprinderi practice — ce trebuie să știe și să poată face persoana ca să se descurce în viața de zi cu zi și într-o profesie;
• inserția „pe axele: familială, școlară, profesională și socială” — persoana trebuie să își găsească locul în fiecare dintre aceste medii, nu numai în școală;
• valorificarea potențialului aptitudinal și relațional — comunitatea câștigă din ce pot face aceste persoane, nu numai le ajută.