Statutul interdisciplinar și relațiile cu celelalte științe

Obiectul de studiu

Un copil de opt ani nu vorbește. Medicul i-a pus un diagnostic, psihologul i-a măsurat nivelul de dezvoltare, logopedul a scris ce sunete lipsesc. Niciunul dintre cele trei răspunsuri nu spune de unde se începe lucrul cu el luni dimineață, la clasă. Întrebarea aceasta rămâne, iar disciplina care și-o asumă este psihopedagogia specială.

Psihopedagogia specială studiază particularitățile dezvoltării psihice, ale educației, ale învățării, ale comunicării și ale integrării sociale la persoanele cu dizabilități și cu cerințe educaționale speciale, împreună cu mijloacele prin care aceste persoane pot fi sprijinite. Definiția e lungă fiindcă domeniul e larg: ține deopotrivă de cunoașterea persoanei și de intervenția asupra ei, iar la examen se cer amândouă laturile.

Ce trebuie reținut din formulare este că obiectul nu îl constituie deficiența, ci persoana în dezvoltarea sa. Descrierea deficienței rămâne necesară — fără ea nu se poate alege metoda — dar intervenția nu pornește de la ce lipsește, ci de la ce se poate forma, compensa și valorifica. Este o deosebire de accent pe care Constantin Păunescu o susținea încă din anii ‘70, când a introdus la noi termenul de handicap intelectual tocmai ca să scoată discuția din zona etichetei clinice.

Din obiectul astfel definit ies patru direcții de lucru, care se regăsesc apoi în toată programa de examen: cunoașterea particularităților de dezvoltare pe fiecare tip de dizabilitate; evaluarea persoanei, ca să se știe de ce anume are nevoie; intervenția educativă, terapeutică și compensatorie; integrarea școlară, socială și profesională.

O știință de graniță

Psihopedagogia specială are obiect propriu, dar acest obiect stă la interferența dintre psihologie, pedagogie, medicină, sociologie și asistență socială. Motivul e simplu: dezvoltarea atipică nu încape într-o singură perspectivă. O surditate are o cauză medicală, urmări asupra limbajului și a gândirii, cere o metodologie de predare proprie și schimbă locul copilului în grupul lui. Fiecare disciplină vecină răspunde la câte o parte din întrebare; niciuna nu răspunde la toată.

Documentele UNESCO privitoare la terminologia educației speciale o numesc știință de sinteză, iar tratatele românești păstrează același statut: o disciplină care își construiește cunoașterea din informația adusă de medicină, psihologie, pedagogie, sociologie și asistență socială.

Sinteza nu e însă preluare. Cel mai limpede se vede aceasta în cazul compensării. Ideea că funcțiile păstrate pot prelua, prin exercițiu, sarcina celor pierdute vine din psihologie — la Vîgotski compensarea este chiar mecanismul prin care se dezvoltă copilul cu deficiență — și a fost tratată la noi pe larg de Dimitrie Damaschin, într-o lucrare al cărei titlu spune totul: teoria și practica compensației. Psihologia explică mecanismul. Psihopedagogia specială îl transformă în obiective scrise în plan, în metode și în ore de activitate: la un elev nevăzător, în exercițiul tactil-kinestezic care precedă cu ani învățarea alfabetului Braille.

Relația cu psihologia

De la psihologie vin teoriile dezvoltării psihice, cunoașterea proceselor și a funcțiilor psihice, teoria personalității și, mai ales, metodele de investigare: observația, testul, experimentul, convorbirea, analiza produselor activității. Psihodiagnoza, folosită la fiecare caz, este un instrument construit de psihologie, nu de psihopedagogia specială.

Nu psihologia generală e singura care contribuie. Psihologia dezvoltării, cea clinică, neuropsihologia și psihologia educațională studiază ele însele forme ale dezvoltării atipice, iar o bună parte din ce se știe despre gândirea copilului cu deficiență mintală provine din cercetări psihologice: vâscozitatea genetică descrisă de Bärbel Inhelder, heterocronia lui René Zazzo, rigiditatea studiată de Kounin.

Deosebirea se vede în întrebarea finală. Un profil psihologic spune cum funcționează copilul astăzi. Psihopedagogul pornește de la acel profil și întreabă ce urmează: ce obiective se pot pune pentru semestrul acesta, ce metode se aleg, ce sprijin trebuie asigurat, după ce se cunoaște că s-a făcut un progres.

Relația cu pedagogia

Aici împrumutul e cel mai vizibil, fiindcă e vorba de toate structurile după care se construiește o lecție: teoria curriculumului, teoria instruirii, teoria evaluării, sistemul principiilor didactice, metodele de învățământ, formele de organizare, proiectarea didactică. Un proiect de activitate din învățământul special are aceleași rubrici ca oricare altul.

Ce se schimbă e gradul. Diferențierea și individualizarea sunt principii ale pedagogiei contemporane; în învățământul special ele merg până la un program scris pentru un singur copil, cu obiective care nu se regăsesc la niciun coleg al lui. Iar activitatea didactică primește un al doilea rost, terapeutic-compensator: aceeași oră de citire-scriere-comunicare urmărește și achiziția școlară, și corectarea unei funcții.

De aici vine și deosebirea cea mai greu de acceptat pentru un profesor venit din învățământul de masă: în psihopedagogia specială, obiectivele instruirii se împletesc cu cele de autonomie personală și de participare socială, iar ierarhia dintre ele nu e cea obișnuită. Pentru un anumit elev, faptul că a învățat să se descurce singur la cantină poate cântări mai mult decât două capitole de matematică.

Relația cu sociologia

De la sociologie vin conceptele prin care se descrie viața omului în grup: statut, rol, normă, socializare, grup de apartenență, marginalizare, excludere. Tot de acolo vine analiza felului în care familia, instituțiile, atitudinile și barierele mediului apasă asupra participării persoanei.

Contribuția cea mai importantă e însă de ordinul modelului. Perspectiva socială asupra dizabilității, intrată în clasificarea din 2001 sub forma factorilor de mediu, a arătat că dizabilitatea nu se descrie complet prin afectarea unei funcții: ea apare la întâlnirea dintre starea de sănătate a omului și lumea în care trăiește — o clădire fără rampă, un formular scris într-o limbă pe care nu o înțelege, o cancelarie care îl consideră un caz, nu un elev. Psihopedagogia specială preia perspectiva și o preface în măsuri: accesibilizarea mediului școlar, pregătirea colegilor, lucrul cu familia, organizarea incluzivă a școlii.

Sociologul studiază fenomenul la scara grupului. Psihopedagogul lucrează cu persoana, una câte una, chiar și atunci când ține seama de condițiile sociale în care ea trăiește.

Relația cu medicina

Medicina dă etiologia — cunoașterea cauzelor care produc deficiențele —, datele de anatomie și fiziologie ale analizatorilor și ale sistemului nervos, diagnosticul, prognosticul, protezarea și tratamentul. Sunt date fără de care nu se poate lucra: pragul audiometric hotărăște dacă se poate merge pe cale auditivă sau nu, iar protezarea timpurie schimbă în întregime șansele demutizării.

Numai că medicina se ocupă de organ și de funcția lui biologică, în timp ce psihopedagogia specială se ocupă de funcția psihică și de deprindere. Un implant cohlear dă acces la sunet; el nu dă limbaj. Între cele două stau anii de reabilitare auditiv-verbală, de terapie logopedică și de situații în care copilul are pentru ce să vorbească. Ochelarii, la fel, nu formează singuri deprinderea de a explora o imagine.

Confuzia dintre diagnostic și program de intervenție este greșeala cu urmările cele mai grave din practică, fiindcă are aparența competenței. Diagnosticul spune ce afectare există; el nu spune ce poate învăța copilul, în cât timp și pe ce cale. Pentru asta trebuie evaluare psihologică, psihopedagogică, socială și funcțională. Acolo unde pasul acesta se sare, copilul ajunge etichetat în loc să fie evaluat, iar eticheta rămâne în dosar mult după ce ea a încetat să mai fie adevărată.

Cum se leagă de munca în echipă

Statutul interdisciplinar are o urmare practică imediată, iar la examen ea se cere adesea în aceeași cerință: dacă niciuna dintre discipline nu răspunde singură, atunci nici un singur specialist nu poate hotărî singur. Medicul, psihologul, profesorul psihopedagog, logopedul, kinetoterapeutul și asistentul social cunosc fiecare o latură, iar programul are șanse doar dacă evaluările lor se pun cap la cap și obiectivele se stabilesc împreună. Felul în care se face aceasta — evaluarea complexă, reuniunea de caz, planul comun — este tratat pe larg în subcapitolul I.7.