Cadrul conceptual și terminologia specifică

Normalitate, subnormalitate, deficiență

Terminologia psihopedagogiei speciale se raportează la conceptul de normalitate.

Aprecierea se face față de grupul:

• cu aceeași vârstă cronologică și mintală;
• cu același nivel cultural și educațional;
• cu aceleași condiții de mediu, favorabile sau nefavorabile.

Din aceste motive, mulți autori au înlocuit termenul de anormalitate cu cel de subnormalitate.

Termenul de deficiență arată că:

• un organ sau un segment al corpului este afectat;
• funcțiile psihice sau fizice care depind de el sunt pierdute;
• activitatea nu se mai desfășoară la nivel obișnuit.

Termenii domeniului sunt mulți nu fiindcă sensurile lor ar fi multe, ci din două motive:

• fiecare autor are o concepție și o atitudine proprie față de persoanele aflate în dificultate;
• domeniul evită cuvintele care au ajuns să sune negativ.

Legislația a oscilat și ea:

• legea românească a folosit multă vreme handicap;
• Legea educației naționale din 2011 a pus în centru sintagma persoană cu dizabilități.

Deficiența, incapacitatea și handicapul în clasificarea din 1980

În 1980, Organizația Mondială a Sănătății a definit grupul terminologic deficiență, incapacitate, handicap, care a guvernat domeniul timp de două decenii. Fiecare termen numește un aspect al aceleiași realități:

• deficiența — aspectul medical;
• incapacitatea — aspectul funcțional;
• handicapul — aspectul social.

Deficiența

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• pierderea — funcția nu mai există, de exemplu auzul, la un copil care a rămas surd după o meningită;
• anomalia — structura s-a format altfel decât în mod obișnuit, de exemplu despicătura palatină;
• perturbarea — funcția există, dar se desfășoară cu abateri de la normă;
• caracter definitiv sau temporar — unele deficiențe rămân toată viața, altele se ameliorează sau dispar după tratament;
• structură fiziologică, anatomică sau psihologică — deficiența poate privi alcătuirea unui organ, funcționarea lui sau un proces psihic, cum este gândirea în deficiența mintală;
• stare de anormalitate funcțională — organismul sau psihicul nu mai funcționează la nivelul obișnuit pentru vârsta persoanei;
• adaptare și integrare — urmările deficienței se văd în școală, în profesie și în viața comunității.

Deficitul poate fi senzorial, mintal, fizic, locomotor, neuropsihic sau de limbaj.

Incapacitatea

Caracteristicile incapacității:

• decurge dintr-o deficiență și face ca anumite activități să nu mai poată fi efectuate în felul obișnuit;
• schimbă capacitatea de adaptare a persoanei și are efecte asupra autonomiei ei personale, profesionale sau sociale;
• tulburarea poate fi reversibilă sau ireversibilă, progresivă sau regresivă.

Incapacitatea:

• se măsoară prin probe (coeficientul de inteligență, acuitatea auditivă, coeficientul de vedere, dezvoltarea motorie);
• se completează prin investigații medicale;
• se urmărește, prin investigații sociologice, în consecințele ei asupra vieții sociale.

Handicapul

Cum se înțelege definiția:

• dezavantaj social — persoana are mai puțin acces decât ceilalți la activități și la servicii;
• rol într-un context social, cultural — rolul de elev, de angajat, de membru al familiei sau al comunității;
• în funcție de vârstă, sex și profesie — același dezavantaj cântărește diferit, de exemplu pentru un copil de școală și pentru un adult care trebuie să se întrețină;
• bariere culturale, fizice sau sociale — prejudecăți, clădiri fără acces, lipsa serviciilor;
• handicapul nu stă în persoană, ci în relația dintre persoană și mediul ei de viață.

Legătura dintre cei trei termeni

Cele trei se leagă cauzal, dar nu obligatoriu:

• din deficiență poate rezulta o incapacitate, iar din incapacitate o stare de handicap;
• mediul poate însă asimila, tolera sau respinge persoana cu deficiență, deci aceeași deficiență produce handicapuri diferite în medii diferite;
• handicapul se poate instala și fără nicio deficiență, când factorii socio-educativi sunt defavorabili.

Dizabilitatea în clasificarea din 2001

În 2001, Organizația Mondială a Sănătății a înlocuit clasificarea din 1980 cu Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății (CIF):

• CIF nu mai este o clasificare a consecințelor unei boli, ci a componentelor sănătății;
• ea descrie funcționarea persoanei, adică funcțiile și structurile corpului, activitățile și participarea ei la viața cotidiană;
• ea integrează modelul medical cu modelul social într-un model biopsihosocial.

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• afectarea — o funcție sau o structură a corpului este atinsă; corespunde vechiului termen de deficiență;
• limitarea activității — persoana nu poate face o activitate în felul obișnuit, de exemplu nu poate citi un text tipărit sau nu poate urca scările;
• restricțiile de participare — persoana nu ia parte la viața familiei, a școlii sau a comunității la fel ca ceilalți;
• aspectul negativ al interacțiunii dintre individ și mediu — dizabilitatea nu ține numai de persoană; ea apare acolo unde mediul nu răspunde nevoilor ei.

De aici decurg două consecințe:

• diagnosticul medical nu mai este suficient pentru a stabili starea de dizabilitate; el se corelează cu o evaluare psihosocială a funcționării, a activității și a participării și cu analiza factorilor de mediu, care pot fi facilitatori sau bariere;
• dizabilitatea este o stare socială, nu numai o condiție medicală.

Gherguț (2013) scrie: „Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală.” Tot acolo se precizează: „Mediul neadaptat este cel care «dizabilitează» o persoană din cauza barierelor arhitecturale pe care aceasta le întâmpină.”

Termenul în legislația și în practica românească:

• termenul dizabilitate înlocuiește în timp termenul handicap;
• Legea nr. 448/2006 păstrează însă în titlu formularea persoane cu handicap, iar certificatele de încadrare în grad de handicap folosesc același termen;
• într-o lucrare de examen se scrie dizabilitate;
• când se citează un act normativ, se păstrează termenul din act.

Cerințele educaționale speciale

Sintagma cerințe educaționale speciale (CES):

• a fost lansată în Marea Britanie, în 1978, prin raportul Warnock;
• a intrat în anii 1990 în terminologia UNESCO;
• numește nevoile de educație ale unor categorii de copii.

Aceste nevoi apar:

• fie dintr-o disfuncție sau dintr-o deficiență (intelectuală, senzorială, psihomotorie, fiziologică);
• fie dintr-o situație psihoafectivă, socioeconomică sau de altă natură: un copil crescut fără familie, unul care trăiește în condiții precare, unul cu particularități de personalitate care îi îngreunează învățarea.

Din cauza acestor nevoi, elevul se află într-o stare de dificultate față de colegii lui și nu își poate valorifica, în condiții obișnuite, potențialul intelectual și aptitudinal.

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• necesități complementare obiectivelor generale — elevul urmărește aceleași obiective ca ceilalți, dar are nevoie de ceva în plus ca să le atingă;
• școlarizare adaptată — conținuturile, metodele, ritmul de lucru sau evaluarea se potrivesc particularităților elevului;
• particularități individuale și/sau caracteristice unei deficiențe — adaptarea pornește de la elevul anume sau de la ce au în comun elevii cu același tip de deficiență;
• intervenție specifică, prin reabilitare/recuperare — pe lângă lecții, elevul primește terapie, de exemplu terapie logopedică sau kinetoterapie.

Actul educațional este privit, în acest caz, din perspectiva a ceea ce poate înțelege și valorifica elevul din conținutul învățării, nu din perspectiva profesorului care predă unei clase omogene.

Relația cu dizabilitatea

Sfera termenului este mai largă decât a dizabilității. Au cerințe educaționale speciale:

• copiii cu dizabilități;
• copiii cu tulburări specifice de învățare;
• copiii cu tulburări de limbaj;
• copiii cu tulburări de comportament;
• copiii din medii defavorizate;
• în sens larg, orice elev care, într-un domeniu al învățării, are nevoie de o abordare anume.

Cum se explică relația:

• intersecție — cei mai mulți copii cu dizabilități au cerințe educaționale speciale, dar nu toți copiii cu cerințe educaționale speciale au o dizabilitate;
• complementaritate — dizabilitatea privește persoana și relația ei cu mediul, iar cerințele educaționale speciale privesc ce trebuie schimbat în educația ei;
• termenii nu sunt sinonimi: primul vine din domeniul sănătății și al protecției sociale, al doilea din domeniul educației.

Normalizarea și cele patru niveluri

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• condiții de viață corespunzătoare — locuință, hrană, îngrijire, ca pentru ceilalți membri ai comunității;
• acceptarea în societate — persoana trăiește în comunitate, nu izolată într-o instituție;
• aceleași drepturi și responsabilități, același acces — persoana folosește serviciile medicale, școala, transportul și locurile de timp liber, dar are și obligații, ca oricare alt cetățean;
• dezvoltarea și valorificarea potențialului — scopul nu este numai îngrijirea persoanei, ci dezvoltarea ei.

Ce înseamnă normalizarea:

• este sprijinul pe care sistemul social îl dă persoanei cu cerințe speciale ca ea să trăiască asemenea celorlalți membri ai societății;
• în practică, ea ia forma programelor de integrare și de incluziune;
• conceptul s-a format mai întâi în țările nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia), iar apoi l-au preluat și alte state europene.