Soluții privind integrarea școlară

Condițiile generale ale integrării efective

Ca integrarea școlară să fie efectivă, este nevoie de:

• un management al clasei deschis spre forme flexibile de instruire și spre lucrul pe grupe;
• un curriculum individualizat, cu planuri de învățământ pe măsura elevului, cu metode și mijloace potrivite, cu conținuturi accesibile și cu proiectare flexibilă;
• adaptarea conținuturilor programei la cerințele educaționale individuale;
• forme de evaluare care urmăresc progresul individual și permit planificarea activității;
• cadre didactice cu atitudine pozitivă față de elevii integrați, care le înțeleg cerințele.

Generalizarea educației incluzive trebuie precedată de proiecte-pilot în școlile respective, care evaluează potențialul de acceptare din partea personalului, a familiilor și a resurselor școlii și comunității; proiectele sunt monitorizate de specialiști în psihopedagogie specială, care intervin în sprijinul elevilor, al părinților, al cadrelor didactice și al conducerii.

Adaptarea conținuturilor pentru elevii integrați pornește de la analiza câtorva aspecte: tipul și gravitatea deficiențelor diagnosticate și rolul diagnosticului diferențial; vârsta copilului și decalajul dintre vârsta cronologică și cea mintală; experiența de viață în familie și atitudinea familiei; ruta școlară parcursă; ambianța din școala în care este integrat, adică atitudinea conducerii și a cadrelor didactice, resursele școlii, existența consilierului și a profesorului de sprijin; implicarea familiei și a comunității; pregătirea psihopedagogică a corpului profesoral; strategiile de organizare a predării-învățării și disponibilitatea profesorilor de a lucra diferențiat; politica școlii privind curriculumul la decizia școlii și activitățile extrașcolare. Din această analiză rezultă obiectivele și activitățile prin care conținuturile fiecărei discipline se modifică, se adaptează sau se accesibilizează.

Elevii cu dizabilități mintale și cu dificultăți de învățare

Integrarea se face prin integrare individuală în clase obișnuite, prin integrarea unui grup de doi-trei copii într-o clasă obișnuită sau prin clase diferențiate (clase de nivel) în structura școlilor obișnuite. Ultima formă s-a dovedit, în cele mai multe cazuri, ineficientă: „clasele de recuperare” înființate în anii ‘70 în mai multe țări europene nu au dat rezultate și au adâncit decalajul dintre clasele bune și cele slabe. Copiii cu eșec școlar repetat ajung adesea să fie declarați cu deficiență mintală, de aceea diagnosticul diferențial dintre falsele deficiențe și cele propriu-zise este hotărâtor.

Soluțiile pentru integrarea elevilor cu deficiență mintală ușoară sunt:

• organizarea clasei pe centre de interes: cadrele didactice așază în centrele de activitate materiale variate, care permit alternarea stilurilor de învățare; după observarea fiecărui copil, activitățile se planifică pe niveluri de dezvoltare, iar copiii își pot exprima opțiunile; forma se aplică ușor la abilități practice, desen și educație fizică, dar și la celelalte lecții;
• promovarea interacțiunilor sociale: cadrele didactice creează ocazii în care elevii comunică, relaționează și cooperează la rezolvarea situațiilor de învățare;
• strategii de grupare diferită: pe parcursul zilei, elevii lucrează în grupuri, în perechi sau individual, cu feedback prompt, consecvent;
• facilitarea dezvoltării sociale și emoționale: copilul învață cel mai bine în siguranță și cu succese; cadrul didactic creează o ambianță care valorizează reușitele, ca mecanism de întărire a motivației.

La elevii cu dificultăți de învățare, care întâmpină greutăți la citire, scriere și calcul, uneori și în vorbire, în abilitățile sociale și în plan emoțional, se recomandă evaluarea punctelor tari și a nevoilor, cunoașterea modului lor de învățare, observarea comportamentului în clasă, discuții cu elevii și aprecierea rezultatelor, colaborarea cu psihologul sau consilierul școlar. Elevii cu sindrom Down au nevoie de sarcini potrivite nivelului de înțelegere și de efort, de instrucțiuni scurte și clare, într-un limbaj simplu, de încurajare constantă, de activități în colaborare cu colegii și de material didactic ușor de mânuit.

Elevii cu tulburări din spectrul autist nu caută contactul și nu iau parte la activități ca ceilalți elevi și devin anxioși când rutina nu se respectă. Se recomandă activități care reduc anxietatea, sprijin în comunicare, sarcini cu rutină și cu secvențe organizate, calm și consecvență din partea educatorului, dar și imaginație, ca să valorifice stimulii de care este atras copilul. Elevul cu sindrom Asperger are dificultăți în comunicarea socială (limbaj formal, interpretare literală), în interacțiunea socială, în imaginație (interese restrânse), se bazează pe rutină și este stângaci în mișcări; el poate avea o memorie foarte precisă pentru detalii și cifre. Se recomandă instrucțiuni clare și precise, pregătirea pentru schimbări cu mult înainte, orar organizat și planuri zilnice, consecvență în aplicarea regulilor, povestiri și jocuri de rol pentru abilitățile sociale și programe informatice destinate acestor elevi.

Elevii cu dizabilități de vedere

Elevul cu dizabilitate vizuală este privit ca oricare elev al clasei, fără gesturi exagerate de atenție și fără favorizare peste ceea ce cere deficiența. El este încurajat să se deplaseze prin clasă și prin școală, ca să învețe să evite obstacolele, este apreciat prin expresii verbale sau prin atingeri, nu prin gesturi pe care nu le vede, și primește, de regulă, aceleași sarcini ca și colegii; unde nu este posibil, se adaptează mijloacele și conținutul sarcinilor. Pentru siguranță, copilul nevăzător poate avea un ghid văzător, de obicei un coleg, sau instrumente de feedback senzorial și electronice pentru orientare și mobilitate. Curriculumul poate cuprinde teme legate de vedere și un curriculum specific pentru educația resturilor de vedere și pentru orientarea spațială.

Pentru elevii cu vedere slabă, egalizarea șanselor în lecție cere:

• elevul stă aproape de tablă, în primele bănci, cu privirea drept spre tablă și departe de sursele de lumină;
• scrierea clară pe tablă, însoțită de citirea cu voce tare;
• mijloace de amplificare optică, înregistrări audio, texte tipărite cu caractere mari;
• materiale grafice în relief ori însoțite de semnale sonore, modele tactile tridimensionale, obiecte reale, etichete în alfabetul Braille pe obiectele folosite;
• descrieri și instrucțiuni verbale clare, cu cuvinte descriptive („drept înainte”, „la stânga”), nu „acolo” sau „aici”; anunțarea verbală a intrării și ieșirii din clasă și a schimbărilor din încăpere; pronunțarea numelui elevului căruia i se adresează;
• demonstrații individuale sau în grupuri mici, cu posibilitatea de a mânui materialele;
• timp suficient pentru sarcini și stimularea deprinderilor de autoservire;
• evaluare flexibilă, globală, continuă și formativă, centrată pe ceea ce elevul poate demonstra, nu pe ceea ce nu poate face din cauza limitărilor vederii;
• perechi formate dintr-un elev cu vedere slabă și unul cu vedere bună, cu grijă ca rolul de sprijin să nu îngreuneze învățarea celui din urmă.

Elevii nevăzători citesc și scriu în alfabetul Braille, cer un suport intuitiv mai bogat, cu mai multe nuanțe, metode și adaptări speciale, timp suplimentar și intervenția unui profesor de sprijin specializat, răspunzător și de activitățile extrașcolare. Educatorii învață alfabetul Braille, ca să ușureze comunicarea. Un element de valorificat este capacitatea de compensare prin plasticitatea sistemului nervos central, care dă acuități auditive, tactile, olfactive și proprioceptive mai ridicate.

Elevii cu dizabilități de auz

Integrarea elevilor cu dizabilități de auz este controversată, fiindcă pierderea auzului la vârste mici împiedică dezvoltarea limbajului și a gândirii. Diagnosticul precoce, urmat de protezarea timpurie, este calea cea mai eficientă de compensare și garanția reușitei integrării. Elevii cu dizabilități de auz au dificultăți crescânde în dezvoltarea vocabularului, în înțelegerea frazelor complexe și a conceptelor, se obișnuiesc să „simuleze” înțelegerea, iar surzenia nu se vede, deci educatorii pot „uita” problemele elevului. Strategiile recomandate privesc, în primul rând, comunicarea:

• organizarea clasei astfel încât fiecare copil să îl vadă pe profesor și pe ceilalți copii, de preferință cu băncile în semicerc și cu scaunul profesorului la aceeași înălțime, ca să fie posibilă citirea labială;
• profesorul nu vorbește cu spatele la elevi și nici când elevii nu privesc spre el, stă în fața elevului, îi atrage atenția atingându-l ușor pe umăr, vorbește clar și firesc, în ritm normal, fără să exagereze mișcarea buzelor și fără să țipe, și nu vorbește în timp ce scrie la tablă;
• arată clar cine vorbește, repetă comentariile și răspunsurile celorlalți elevi și îl încurajează pe elev să participe, să răspundă și să pună întrebări;
• folosește mijloace vizuale, fiindcă vederea este canalul principal de informare: anunță în scris sarcinile, schimbările de orar și evenimentele; asigură subtitrarea materialelor video sau un interpret;
• materialele scrise au fraze scurte, puține cuvinte dificile și concepte mai rare, relații cauză-efect simple, conjuncții simple, fără elemente de legătură rare, fără condițional, fără diateza pasivă, fără formulări negative, fără subordonate relative, fără figuri de stil și expresii idiomatice; cuvintele noi se repetă în mai multe contexte;
• mesajul neînțeles se repetă, apoi se reformulează cu cuvintele în altă ordine;
• materialele de lectură se aleg sau se adaptează după nivelul de citire al elevului.

Pentru cunoștințele despre viață, elevii cu deficiențe de auz participă la programe de învățare a limbajului, de percepție a timpului și la lecții și excursii în afara școlii. La copilul surd scrisul este forma primară a limbajului, mai ușor de însușit decât vorbirea, și poate servi drept premisă a articulării. Integrarea reușește mai bine când decalajul dintre vârsta biologică și cea mintală a copilului nu trece de un an și jumătate, când copilul are o personalitate puternică, are deprinderi auditive și de labiolectură, își folosește bine resturile de auz, primește servicii de sprijin și are un echipament audiologic bun; reușita depinde și de atitudinea profesorilor și a părinților.