Avantajele și limitele integrării școlare

Ce este și ce nu este integrarea

Gherguț așază față în față ceea ce este și ceea ce nu este integrarea:

Avantajele integrării școlare

Avantajele integrării se regăsesc la fiecare dintre cei implicați.

Pentru copiii cu cerințe speciale

• învață alături de copii de vârsta lor, cu modele de comportament, de limbaj și de joc pe care școala specială nu le poate oferi, și își dezvoltă sociabilitatea;
• au acces la o programă mai diversificată și la o socializare mai largă, care pregătesc integrarea socială și profesională de mai târziu;
• contactul cu așteptările mai înalte din condițiile obișnuite le stimulează performanțele școlare;
• rămân acasă, în familie și în comunitatea lor, fără segregarea și fără pierderea integrării personale pe care le aduce instituția rezidențială.

Pentru familii

• copilul rămâne în familie și în cartierul lui, iar familia își păstrează rolul educativ;
• familia primește consiliere și sprijin de la echipa școlii și intră în relație cu familiile celorlalți copii, ieșind din izolare;
• modelul comun permite intervenția timpurie, cu instruirea părinților pentru a-și ajuta copilul.

Pentru cadrele didactice

• profesorii din școala obișnuită se informează despre nevoile individuale ale elevilor cu deficiențe, câștigă experiență de la colegii din educația specială și își îmbunătățesc predarea pentru toți elevii;
• profesorii din școala specială au posibilități de predare mai largi;
• lucrul în echipă și cooperarea educatorilor schimbă climatul întregii școli.

Pentru comunitate

• copiii obișnuiți învață despre dizabilitate și cresc într-o societate care acceptă diversitatea, iar înțelegerea, acceptarea și protejarea persoanelor cu dizabilități se obțin mai ușor chiar în grupurile obișnuite;
• comunitatea își folosește mai bine resursele, fiindcă modelele integrate folosesc clădirile și serviciile existente, iar persoana integrată devine, la vârsta adultă, un membru activ;
• școlile incluzive combat cel mai bine atitudinile discriminatorii și ridică eficiența întregului sistem de învățământ (Salamanca, 1994).

Argumentele celor două direcții

Dezbaterea despre integrare se poartă pe două planuri: al terminologiei și al formelor de organizare.

În planul terminologiei:

• adepții integrării renunță la clasificarea rigidă și stigmatizantă pe categorii de handicap și o înlocuiesc cu „copii cu CES”, sintagmă care cere adaptarea școlii la copil, nu selecția copilului pentru un tip de școală;
• adepții viziunii tradiționale păstrează împărțirea pe categorii și grade, după care se face orientarea către instituții.

În planul organizării, Verza (1992) a sistematizat argumentele celor două direcții.

Argumentele adepților învățământului special separat

Adepții învățământului special separat susțin că:

• instituțiile speciale permit un program specializat după categoria deficienței și după vârsta cronologică și mintală, cu posibilitatea integrării ulterioare;
• grupele de lucru pot fi omogenizate, măcar în parte, mai bine în învățământul separat;
• doar învățământul special lucrează cu clase cu puțini elevi;
• învățământul special dispune de cadre specializate prin pregătire și prin experiență;
• integrați alături de ceilalți, copiii cu deficiențe pot fi ținta unor atitudini negative ale colegilor și se autoizolează;
• într-o clasă cu doi-trei copii cu dizabilități, aceștia sunt neglijați de cadrele didactice, care nu au timp și pregătire pentru lucrul diferențiat;
• chiar în țările cu sistem bazat pe normalizare, elevul cu dizabilitate frecventează școala de masă câteva ore pe zi, după care lucrează individual cu mai mulți specialiști, ceea ce este costisitor;
• demutizarea sau instruirea în Braille pentru unul sau doi elevi dintr-o clasă obișnuită cere o gamă diversificată de sprijin;
• condițiile normalizării sunt îndeplinite la elevii cu tulburări de limbaj, cu deficiențe motorii și cu nevoi speciale reduse, care urmează în afara orelor un program de terapie.

Argumentele adepților normalizării și integrării

Adepții normalizării și integrării susțin că:

• programele învățământului special reiau, simplificat, programele obișnuite;
• o omogenizare deplină nu se poate obține, fiindcă structurile psihofizice ale elevilor sunt prea diferite;
• solicitarea redusă face cadrele didactice dezinteresate de specialitatea lor, cu timpul;
• învățământul special izolează elevii de mediul obișnuit și de contactul cu lumea celorlalți;
• integrarea stimulează performanțele școlare prin contactul cu așteptările mai înalte;
• includerea în școlile obișnuite aduce mai ușor înțelegerea, acceptarea și protejarea elevilor cu deficiențe în grupurile obișnuite.

Avantajele subliniate de o direcție sunt dezavantajele celeilalte. Verza arată că:

• niciunul dintre argumente nu se bazează pe cercetări comparative riguroase, ci pe afirmații teoretice și pe generalizarea experienței practice (Lambert, 1986);
• experiența altor țări trebuie analizată după categoriile de persoane și după condițiile concrete ale țării;
• învățământul special nu poate fi desființat fără un cadru organizatoric care să îl înlocuiască.

Integrarea și normalizarea presupun ajustarea ambelor sisteme, special și obișnuit, la nevoile elevilor, spre o școală unică pentru toți copiii.

Limitele integrării școlare

Orice strategie de implementare a învățământului integrat pornește de la două analize:

• una macrosocială;
• una microsocială.

Fără semnale favorabile la ambele niveluri, eficiența integrării rămâne incertă.

La nivel macrosocial

Analiza macrosocială privește: