Modelele și formele de integrare școlară

De unde vin deosebirile dintre sisteme

Pe plan internațional, proporția copiilor din structuri integrate față de cei din instituții de educație specială diferă mult de la o țară la alta. Deosebirile țin de tradiția și de experiența politicii școlare, de curriculumul școlar, de formele de evaluare a progresului, de felul în care este interpretată noțiunea de cerințe educative speciale și de flexibilitatea transferului elevilor dintr-o clasă în alta. În țările din vestul Europei, integrarea școlară a luat două forme principale: integrarea la nivel de curriculum, adică acces egal la aceleași finalități și conținuturi, diferențiate apoi după particularitățile fiecărui elev, și integrarea psihologică, în care copiii învață în aceleași spații, în același timp, după aceleași programe, fără constrângeri legate de performanța școlară.

În ultimul secol s-au format mai multe modele de organizare a educației integrate, care reprezintă grade diferite de integrare, de la cea parțială la cea totală. Cele mai răspândite modele sunt cinci.

Cooperarea dintre școala specială și școala obișnuită

Școala obișnuită conduce integrarea și încheie un parteneriat cu școala specială din vecinătate. La început, copiii celor două școli își fac vizite; când legăturile s-au consolidat, copiii cu dizabilități participă la o parte dintre ore sau la toate orele școlii obișnuite. Profesorii școlii speciale adaptează materialele, îi sfătuiesc pe colegii din școala obișnuită în privința metodelor de predare, întocmesc împreună planurile de lecție și pot preda alături de ei. Școala specială oferă școlii obișnuite resurse suplimentare și experiența profesorilor ei, iar copiii cu dizabilități au acces la o programă mai diversificată și la o socializare mai largă. Modelul cere colaborare și pregătire minuțioasă.

Modelul este recomandat de experții internaționali pentru țările fără tradiție în integrare, fiindcă folosește resursele existente. Verza și Popovici apreciază că el ar fi fost cel mai potrivit pentru începutul integrării în România, unde școlile speciale s-ar fi transformat treptat în centre de resurse și de consultanță pentru școala obișnuită; țara noastră a ocolit acest model și a ales clase și grupe de elevi cu dizabilități în școli de masă sau integrarea individuală, o strategie care cere dezvoltarea accelerată a serviciilor de sprijin.

Modelul clasei speciale în școala obișnuită

Copiii cu deficiențe sunt înscriși într-o clasă specială organizată în școala de masă, iar de educarea lor răspunde un profesor specializat. Ei intră în relație cu elevii obișnuiți, iar cunoașterea reciprocă este facilitată de cadrele didactice și de specialiștii școlii. Unii specialiști nu îl consideră o integrare reală și îl critică: distanța dintre clasa specială și clasele obișnuite crește, timpul în care cele două categorii de elevi relaționează direct se reduce, adesea, la pauze, iar în colectivul școlii se pot forma grupuri între care apar conflicte sau atitudini de discriminare, adică efectul opus integrării. Există totuși sisteme în care modelul funcționează.

Modelul camerei de instruire și de resurse

În școala obișnuită se amenajează un spațiu sau o sală de instruire și de resurse pentru copiii cu dizabilități, care sunt integrați individual în clasele obișnuite ale școlii. Copilul este înscris într-o clasă obișnuită, iar profesorul acelei clase răspunde de el; copilul merge la camera de resurse la ore stabilite, pentru consiliere, pentru activități individualizate (logopedie, corectarea deficiențelor fizice) și pentru aparatura sau materialele de care are nevoie la ore. Profesorul specialist al camerei de resurse este totodată profesorul de sprijin: lucrează cu elevii în camera de resurse și la orele de clasă, predă alături de profesorul clasei, îl îndrumă și pregătește materialele didactice. Modelul poate fi completat cu profesori asistenți, pregătiți în educația copiilor cu nevoi speciale.

Clasa specială și camera de resurse au trăsături comune:

Modelul itinerant

Copilul urmează școala cea mai apropiată de domiciliu, ca membru al unei clase obișnuite, fiind de regulă singurul copil cu dizabilitate din școală. El este instruit de profesorul clasei și primește sprijinul unui profesor itinerant pregătit pentru tipul respectiv de dizabilitate și angajat de autoritățile școlare locale. Copilul participă la toate orele din programă, iar profesorul itinerant aduce aparatura specială, îi îndrumă pe profesorii clasei în alegerea metodelor de predare și lucrează cu copilul pentru abilitățile speciale sau pentru domeniile mai grele ale programei. Modelul evită dezavantajul deplasărilor și favorizează integrarea unui număr mic de copii, domiciliați aproape de școală.