Obiectul de studiu. Delimitările conceptuale

Obiectul de studiu al psihopedagogiei integrării

Psihopedagogia integrării și normalizării este ramura psihopedagogiei speciale care are ca obiect sistemul de învățământ organizat pe școli incluzive, sistem gândit să răspundă cerințelor educaționale speciale ale oricărui copil. Ramura are legi, principii, metode și mijloace didactice proprii; este interdisciplinară și împrumută cunoștințe din psihologie, din pedagogie, din sociologie, din medicină și din asistența socială.

Ramura s-a constituit în anii ‘60 ai secolului trecut, ca răspuns la sistemul de învățământ clasic, organizat pe instituții separate, care nu putea răspunde nevoilor educaționale ale tuturor copiilor cu cerințe educaționale speciale. Impunerea ei a fost determinată de recunoașterea drepturilor fundamentale ale omului, în primul rând a dreptului fiecărui copil la o educație egală, potrivită cerințelor lui. Consecința a fost renunțarea la segregarea și la izolarea elevilor cu dizabilități în școli speciale, forme care produceau absolvenți slab adaptați la viața socială.

Din perspectivă istorică, persoana cu dizabilitate a fost privită, pe rând, în trei feluri:

• ca pacient, în perioada în care științele medicale dominau recuperarea și se aplica modelul medical;
• ca client, când asistența socială și-a afirmat rolul în intervenție și a introdus modelul social;
• ca cetățean, în perioada contemporană, când științele juridice și drepturile fundamentale ale omului o recunosc egală în drepturi cu ceilalți din comunitate, într-o „societate pentru toți”.

Momentele care au pregătit trecerea de la educația segregată la cea integrată și apoi la cea incluzivă sunt prezentate în subcapitolul despre cadrul normativ. Aici sunt definite noțiunile cu care lucrează întreg capitolul.

Integrarea

Integrarea este procesul prin care se instaurează relația dintre individ și societate și prin care persoana cu dizabilitate este cuprinsă în mediile obișnuite de viață și de educație. Ea se bazează pe recunoașterea integrității persoanei, a valorilor și a drepturilor comune pe care le are cu ceilalți; când această recunoaștere lipsește, apar alienarea și segregarea între grupurile sociale.

Integrarea are niveluri, înșirate de la cel mai simplu la cel mai complex:

• integrarea fizică: persoana își satisface nevoile de bază ale existenței în condiții obișnuite, locuiește în zone rezidențiale obișnuite, învață în clase și grupe din școli obișnuite, se profesionalizează și are un loc de muncă, își petrece timpul liber în comunitate;
• integrarea funcțională: persoana folosește facilitățile și serviciile pe care mediul le oferă tuturor, mijloacele de transport în comun, magazinele, instituțiile publice, adică funcționează în mediu, nu doar se află în el;
• integrarea socială: ansamblul relațiilor sociale dintre persoana cu dizabilitate și persoanele sau grupurile cu care se întâlnește, vecini, colegi, membri ai comunității; relațiile se bazează pe respect și pe stimă reciprocă;
• integrarea personală: relațiile cu persoanele semnificative din fiecare perioadă a vieții, pentru copil părinții, rudele și prietenii, pentru adult partenerul, copiii, prietenii; un copil mutat din familia lui pierde elemente ale integrării personale, la fel ca un adult care nu poate duce o viață independentă potrivită vârstei;
• integrarea societală (în societate): asigurarea drepturilor egale și respectarea autodeterminării persoanei; deciziile care o privesc îi aparțin;
• integrarea organizațională: structurile de organizare care susțin integrarea; serviciile publice generale se organizează astfel încât să răspundă nevoilor tuturor, iar serviciile speciale, când sunt necesare, se modelează după cele generale.

Punerea în practică a integrării cere acțiuni legate între ele, din psihologie și pedagogie, din sociologie, din asistența socială și medicală, din organizare, din drept și din politică. Acțiunile pornesc de la nivelul individual și ajung la cel social, cu scopul transformării societății într-un sistem capabil să integreze persoanele cu cerințe speciale.

Integrarea școlară este cuprinderea copiilor cu cerințe educaționale speciale în școala de masă, în clase obișnuite, la activitățile formale și la cele nonformale. Școala vine după familie ca instanță de socializare, de aceea integrarea școlară este o particularizare a integrării sociale și pregătește integrarea în viața comunitară de mai târziu, prin conduitele, atitudinile și capacitățile pe care le formează. În învățământ, integrarea înseamnă asigurarea serviciilor de învățământ special în cadrul învățământului obișnuit. Legislația românească o definește astfel:

Normalizarea

Normalizarea este principiul potrivit căruia persoanelor cu cerințe speciale li se asigură condiții de viață și modele de existență cât mai apropiate de cele obișnuite ale societății în care trăiesc: aceleași drepturi, aceleași responsabilități și aceleași posibilități de acces la serviciile comunității (de sănătate, publice, de educație, de muncă și de timp liber) ca ale celorlalți membri ai ei. Normalizarea privește sprijinul pe care componentele sistemului social îl oferă persoanei, nu schimbarea persoanei; consecințele ei practice sunt programele și acțiunile bazate pe integrare și pe incluziune.

Conceptul a apărut în țările nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia) și a fost preluat și adaptat de alte state. Transpunerea lui în practică se face pe patru niveluri funcționale:

• normalizarea fizică: accesul la ce este necesar nevoilor de bază: locuință, lucruri personale, haine și hrană, bani pentru cheltuielile strict necesare, contacte cu alți oameni;
• normalizarea funcțională: accesul la serviciile publice ale societății, transportul în comun, școlile, instituțiile publice și de cultură, spațiile comerciale, mijloacele de informare;
• normalizarea socială: contacte sociale, spontane ori statornice, și perceperea persoanei ca parte a unui context social obișnuit, în relațiile cu familia, cu vecinii, cu prietenii, cu colegii de muncă;
• normalizarea societală: participarea la organizații, asociații, sectoare ale vieții publice și la activități productive, cu responsabilități și cu încrederea celor din jur.

Cercetările din țările nordice au arătat că normalizarea fizică se atinge cel mai ușor, cea funcțională vine după ea, iar normalizarea socială și cea societală se ating cel mai greu. Simpla plasare a persoanei în comunitate nu produce normalizarea; ea trebuie însoțită de serviciile de sprijin necesare.

Aplicarea principiului a dat naștere unor înțelegeri greșite, pe care Popovici le enumeră după Nirje:

• normalizarea ar însemna să faci oamenii normali; ea înseamnă acceptarea persoanei așa cum este, cu aceleași drepturi și posibilități ca ceilalți;
• serviciile speciale ar fi incompatibile cu normalizarea; dimpotrivă, ele sunt necesare acolo unde serviciile generale nu ajung, dar se organizează în formele cel mai puțin restrictive;
• normalizarea ar plasa oamenii într-o comunitate fără sprijin; plasarea se face cu asigurarea serviciilor de sprijin;
• normalizarea s-ar aplica în întregime sau deloc; ea se aplică gradual, pe niveluri;
• normalizarea s-ar aplica numai persoanelor cu dizabilitate mintală; ea se aplică tuturor categoriilor de dizabilitate, inclusiv celor multiple;
• persoanele cu dizabilitate ar trebui protejate de rigorile societății; această idee a justificat instituțiile separate, iar capacitățile persoanelor au fost subestimate;
• normalizarea ar fi un model scandinav aplicabil oriunde; ea este neutră cultural și cere fiecărei țări servicii proprii, potrivite locului;
• normalizarea ar fi un ideal impracticabil; cercetările au arătat că se aplică în contexte diferite.

În accepțiunea practică, principiul cere ca locuințele pentru persoanele cu dizabilitate mintală să fie privite ca orice casă, școlile speciale să fie integrate cu cele obișnuite și privite ca orice școală, iar centrele pentru adulți să fie privite ca orice instituție pentru adulți. Alegerea între alternativele de școlarizare și de locuire ține seama de dorințele și de nevoile persoanei și ale familiei, nu de o decizie administrativă.

Incluziunea

Incluziunea este principiul, apărut la începutul anilor ‘90 din aplicarea normalizării și a integrării în țările dezvoltate, potrivit căruia orice persoană, oricare i-ar fi deficiența ori dificultatea de învățare, este tratată ca membru al societății și primește serviciile speciale de care are nevoie prin serviciile sociale, de educație și de sănătate deschise tuturor. Incluziunea privește deopotrivă integrarea copilului în sistemul educațional și în comunitate, în ansamblul ei; ea lărgește sfera integrării, așa cum o noțiune generală este supraordonată uneia speciale.

În sistemul educațional, incluziunea este trăsătura unui sistem comprehensiv, propriu unei societăți care valorizează diversitatea și egalitatea în drepturi. Un astfel de sistem are:

• relații interpersonale deschise, bazate pe parteneriat;
• programe școlare, strategii și servicii de sprijin flexibile;
• egalitate în drepturi și în responsabilități și acces la oportunități;
• parteneriat cu familia;
• implicarea comunității în programele școlii;
• încurajarea dreptului la atitudine și la cuvânt.

Relația și deosebirea dintre integrare și incluziune. Integrarea are în vedere includerea copiilor cu cerințe speciale în clasele obișnuite și se centrează pe transferul lor de la școlile speciale la școlile din comunitate; dacă interacțiunile dintre elevii cu și fără dizabilități nu cresc, procesul rămâne o integrare fizică. Educația incluzivă este un proces permanent de îmbunătățire a școlii, care își valorifică resursele, mai ales cele umane, ca să susțină participarea tuturor elevilor din comunitate; de aceea și o școală specială poate dezvolta practici incluzive. Diferența, după Walker (1995), este de direcție a adaptării:

Pe scurt, integrarea cere copilului să se adapteze școlii existente, cu sprijin suplimentar; incluziunea cere școlii să se schimbe ca să răspundă tuturor copiilor.

Incluziunea socială este schimbarea atitudinilor și a practicilor la nivelul indivizilor, al instituțiilor și al organizațiilor, ca fiecare persoană, și cea privită ca „diferită” din cauza unei deficiențe, a etniei sau a sărăciei, să ia parte în mod egal la viața comunității și să contribuie la ea. Operațional: nediscriminare plus acțiune pozitivă egal incluziune socială.

Educația cerințelor speciale

Educația (învățământul) cerințelor speciale este sintagma introdusă de UNESCO în anii 1994–1995 pentru adaptarea și completarea educației anumitor persoane, ca șansele lor de participare și de integrare școlară să fie egale. Ea pune accentul pe faptul că cerințele speciale ale unor copii își pot găsi răspuns și în clase obișnuite, nu numai în medii separate, spre deosebire de „educația specială”, care trimite la ideea de segregare. Odată cu Clasificarea Internațională a Educației (ISCED, 1997) sintagma a luat locul „educației speciale”.

Cerințele educaționale speciale exprimă trebuința unor copii de a li se da o atenție și un ajutor educativ în plus; fără ele, șansele de acces și de participare școlară și socială nu pot fi egale. Sintagma cere ca actul educațional să pornească de la capacitatea elevului de a înțelege și de a folosi conținutul învățării, nu de la profesorul care lucrează cu o clasă omogenă.

Diferențierea

Diferențierea este principiul și practica prin care predarea, învățarea și evaluarea se adaptează la particularitățile fiecărui elev sau ale unor grupe de elevi din aceeași clasă: obiective, conținuturi, sarcini, metode, mijloace, ritm, sprijin și criterii de evaluare diferite pentru elevi diferiți, astfel încât fiecare să progreseze de la nivelul lui. Diferențierea reconfirmă un principiu didactic fundamental, potrivirea structurii și a conținutului învățământului cu particularitățile de vârstă și cu cele individuale ale elevilor. În școala incluzivă, ea este instrumentul prin care incluziunea devine posibilă în clasă; fără ea, copilul cu cerințe speciale este prezent, dar nu învață.

Școala incluzivă

Școala incluzivă este școala publică de masă deschisă tuturor copiilor comunității, oricare le-ar fi mediul de proveniență; în ea învață și copii cu cerințe educaționale speciale, integrați în feluri diferite, programul didactic se bazează pe un curriculum individualizat și adaptat, iar cadrele didactice lucrează în parteneriat cu profesorii de sprijin, cu specialiștii în educație specială și cu părinții. O clasă incluzivă cuprinde câțiva copii cu cerințe speciale, de regulă între unu și patru. Caracteristicile, obiectivele și managementul școlii incluzive sunt tratate în ultimul subcapitol al capitolului.

Adaptările curriculare, curriculumul diferențiat și curriculumul adaptat

Curriculumul diferențiat privește felul în care se aleg și se organizează conținuturile, metodele de predare și de învățare, metodele și tehnicile de evaluare, standardele de performanță și mediul psihologic al învățării, ca experiențele de învățare să fie diferite și procesul didactic să se potrivească cu aptitudinile elevului, cu capacitatea lui de înțelegere, cu interesele, cu ritmul și cu stilul lui de învățare. Diferențierea pornește de la potențialul aptitudinal, de la dominantele personalității și de la capacitatea de prelucrare a informațiilor; de aici se ajunge la curriculumul individualizat sau personalizat.

Curriculumul adaptat este legat de cel diferențiat: diferențierea presupune și o adaptare a conținuturilor, a metodelor, a mijloacelor și a tehnicilor de lucru, iar adaptarea nu există fără diferențiere. Termenul se potrivește mai bine educației integrate, unde adaptarea conținuturilor pentru o categorie de elevi cu cerințe speciale ține seama de cantitatea de cunoștințe și, înainte de toate, de felul în care compensarea a modificat procesele psihice și funcționarea sistemului nervos.

Adaptările curriculare sunt căile prin care se obține curriculumul adaptat:

• extensiunea, când potențialul intelectual nu este afectat (deficiențe de vedere, fizice), prin activități suplimentare de învățare a unor limbaje proprii deficienței (alfabetul Braille, dactilemele, limbajul semnelor), de comunicare, de orientare spațială, de socializare și de pregătire profesională potrivită deficienței;
• selectarea unor conținuturi din curriculumul general, pe care copiii cu cerințe speciale le pot înțelege și învăța, și renunțarea la conținuturile prea complexe;
• accesibilizarea componentelor curriculumului general și diversificarea lor, prin simplificarea conținutului și prin includerea elevilor în activități individuale, compensatorii și terapeutice;
• metode, procedee și mijloace didactice preponderent intuitive, care ajută elevul să înțeleagă și să interiorizeze conținuturile;
• metode și procedee de evaluare care arată evoluția și performanțele elevului și în plan aplicativ, nu doar intelectual: rezolvarea problemelor de viață, comunicarea, relaționarea.

Curriculumul adaptat se concretizează, pentru fiecare elev, în planul de intervenție personalizat. Planul de servicii personalizat și planul de intervenție personalizat sunt tratate la capitolul despre evaluare.

Profesorul itinerant și de sprijin

Profesorul itinerant sau de sprijin (peripatetic teacher, support teacher) este cadrul didactic pregătit pentru activitățile de educație și de recuperare ale copiilor cu cerințe speciale; poate fi angajat de o școală specială, de un centru de resurse sau de școala de masă. Pe lângă activitățile ținute în afara orelor cu copiii cu cerințe speciale, în camera de resurse, el intră la lecții alături de profesorul clasei și se ocupă de copiii care înțeleg greu mesajul lecției sau nu pot rezolva sarcinile. Răspunderea lui este dublă: se adaptează condițiilor din clasa obișnuită, unde are rolul unui personaj familiar și discret, și condițiilor lucrului individual cu copiii. Atribuțiile lui sunt prezentate în subcapitolul despre modalitățile de favorizare a integrării.

Apariții la examen