Cadrul normativ și legislativ

Documentele internaționale

Integrarea și incluziunea școlară au fost pregătite de o serie de documente adoptate de organismele internaționale, care:

• au schimbat atitudinea față de persoanele cu dizabilități în perioada 1970–1990;
• au dat, după 1990, direcția politicilor educaționale.

Declarația și Convenția drepturilor copilului

Declarația drepturilor copilului și principiul egalizării șanselor au inclus accesul la educație pentru toți copiii printre prioritățile politicilor educaționale. Drepturile copilului se întemeiază pe:

• nediscriminare;
• interesul superior al copilului;
• asigurarea supraviețuirii și a dezvoltării;
• exprimarea opiniei copilului.

Convenția cu privire la drepturile copilului (ONU, 20 noiembrie 1989):

• garantează fiecărui copil dreptul la educație, lângă celelalte drepturi fundamentale;
• a fost ratificată de România prin Legea nr. 18/1990;
• articolul 3 privește interesul superior al copilului, iar articolul 23 privește copilul cu dizabilități.

Jomtien și Dakar: educația pentru toți

Conferința UNESCO de la Jomtien (Thailanda, 1990) a lansat conceptul de educație pentru toți:

• sistemele de educație trebuie să se deschidă ca să cuprindă și să susțină orice copil;
• școlile pentru toți sunt ale comunității: deschise, flexibile, democratice, inovatoare.

Educația pentru toți are două obiective generale:

• participarea tuturor copiilor la educație; participarea presupune întâi acces, apoi căile prin care fiecare copil este integrat în structurile care facilitează învățarea;
• calitatea educației.

Declarația de la Dakar (2000) a reluat educația pentru toți și a consacrat educația incluzivă drept strategie de evitare a marginalizării și a excluderii.

Regulile standard ONU

Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap (ONU, Rezoluția 48/96 din 20 decembrie 1993) recomandă statelor măsuri în educație, în legislație și în servicii:

• regula 6 arată că educația persoanelor cu deficiențe senzoriale poate fi mai potrivită în școli speciale, din cauza nevoilor specifice de comunicare;
• regula 14 privește legislația, cu două căi: înglobarea drepturilor și obligațiilor persoanelor cu dizabilități în legislația generală sau includerea lor într-o legislație specială.

Declarația de la Salamanca

Conferința mondială a educației speciale de la Salamanca (UNESCO, 1994), cu Declarația și Cadrul de acțiune privind educația cerințelor speciale, este documentul de referință al educației incluzive.

Ea pornește de la teza UNESCO din 1988, potrivit căreia educația integrată și reabilitarea sprijinită de resursele comunității se completează una pe alta în folosul persoanelor cu cerințe speciale. Declarația, semnată de reprezentanții a 88 de guverne și ai 25 de organizații internaționale, afirmă că:

• dreptul la educație este fundamental pentru fiecare copil, care trebuie să aibă șansa de a ajunge la un nivel acceptabil de învățare și de a se menține acolo;
• caracteristicile, interesele, aptitudinile și nevoile de învățare sunt proprii fiecărui copil;
• sistemele și programele educaționale trebuie proiectate ținând seama de diversitatea copiilor;
• școlile obișnuite trebuie să fie deschise copiilor cu cerințe speciale și să își adapteze procesul didactic după o pedagogie centrată pe copil;
• școlile obișnuite orientate incluziv combat cel mai bine atitudinile discriminatorii, contribuie la o societate incluzivă și dau educație tuturor, cu o eficiență mai mare a întregului sistem de învățământ.

Declarația mai arată (capitolul I, articolul 9) că, în țările cu rețea de școli speciale bine pusă la punct:

• acestea dau în continuare educația cea mai potrivită copiilor care nu își găsesc locul în clasele obișnuite;
• devin centre de instruire și de resurse pentru școlile obișnuite.

Tot la Salamanca a fost lansat Pachetul de resurse pentru instruirea profesorilor. Cerințe speciale în clasă (UNESCO, 1993), tradus în România în 1995.

Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități

Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (13 decembrie 2006):

• a fost semnată de România la 26 septembrie 2007 și ratificată prin Legea nr. 221/2010;
• consacră modelul social al dizabilității și dreptul la un sistem educațional incluziv la toate nivelurile.

Cadrul european este completat de Planul de acțiune al Consiliului Europei pentru persoanele cu dizabilități (2006) și de Recomandările Consiliului Europei privind reabilitarea persoanelor cu handicap (1992).

Schematic, evoluția a mers pe etape:

• excluderea copiilor cu dizabilități de la educație;
• școlarizarea lor în școli de profil (educația specială segregată);
• educația integrată;
• educația incluzivă, în care școala se adaptează cerințelor copiilor și nu copiii unui model școlar dat.

Legislația românească până în 2011

Legea învățământului nr. 84/1995

Legea învățământului nr. 84/1995 (republicată în 1999) a reglementat, în capitolul VI, învățământul special:

• el se organizează pentru copiii cu deficiențe de orice tip (mintale, senzoriale, fizice, de limbaj, socioafective, de comportament, asociate);
• scopul lui este instruirea, educarea, recuperarea și integrarea lor socială.

Articolul 41, alineatul 2, a prevăzut pentru prima dată integrarea în unități obișnuite:

Legea a mai stabilit:

• gratuitatea învățământului special;
• comisiile de expertiză care stabilesc tipul și gradul de handicap;
• planurile, programele și manualele alternative;
• trecerea în ambele sensuri între școala specială și cea de masă, cu acordul familiei;
• răspunderea Ministerului Muncii pentru integrarea în muncă a absolvenților.

Regulamentul învățământului special din 1999

Regulamentul de organizare și funcționare a învățământului special (Ordinul MEN nr. 4217/1999):

• a preluat standardele documentelor internaționale;
• a declarat educația copiilor cu cerințe speciale parte a sistemului național de învățământ, cerând ca ea să fie accesibilă, flexibilă și cuprinzătoare;
• a enunțat principiile educației speciale (prezentate în subcapitolul următor).

Articolele 51–58 au reglementat, în premieră, educația integrată: integrarea se face planificat și gradual, cu asistență psihopedagogică, prin structuri diferite după amploarea, intensitatea și specificul tulburărilor:

Alte prevederi din aceeași perioadă:

• elevii cu handicap integrați pot folosi resursele speciale de educație și de reabilitare ale școlilor speciale;
• planul-cadru pentru învățământul special a fost aprobat prin Ordinul MEN nr. 4323/1998;
• programele de terapii specifice au fost extinse, prin Ordinul MEN nr. 4229/1999, la elevii cu deficiențe din orice școală.

Pentru elevii cu dizabilități s-au prevăzut mai multe tipuri de curriculum:

• curriculumul național al învățământului public, întreg, parțial adaptat ori adaptat;
• curriculumul învățământului special;
• curriculumul pentru deficiențele grave, profunde și asociate.

Ordinele și hotărârile din 2001–2004

• Ordinul MEC nr. 4653/2001 a aprobat planul-cadru al claselor I–VIII pentru elevii cu deficiențe integrați, individual ori în grup, în școala de masă, împreună cu programele adaptate ale claselor I–IV; pentru clasele V–VIII, programele se adaptează de profesorii de specialitate, împreună cu profesorii de sprijin;
• Ordinul MEC nr. 3662/2003 a înființat comisia internă de evaluare continuă din unitățile de învățământ special;
• Ordinul comun nr. 18/3989/416/142 din 2003 a aprobat ghidul metodologic pentru evaluarea copilului cu dizabilități și încadrarea într-un grad de handicap;
• Hotărârea de Guvern nr. 1205/2001 a trecut la comisiile pentru protecția copilului încadrarea în grad de handicap și orientarea școlară;
• Hotărârea de Guvern nr. 1437/2004 a înființat serviciul de evaluare complexă a copilului.

Ordinul MEC nr. 5379/2004 a aprobat Metodologia de organizare și funcționare a serviciilor educaționale prin cadre didactice de sprijin/itinerante pentru copiii cu cerințe educative speciale școlarizați în învățământul de masă, aplicată din anul școlar 2005–2006. Ordinul a fixat:

• principiile educației speciale integrate;
• finalitatea ei: integrarea socială și profesională a persoanelor cu nevoi speciale;
• condițiile de ocupare a postului de profesor de sprijin;
• atribuțiile profesorului de sprijin, prezentate pe larg în subcapitolul VIII.5.

Elevul intră în școala de masă în unul dintre două feluri:

• cu certificatul de orientare școlară și profesională de la comisia pentru protecția copilului;
• cu recomandarea scrisă dată de comisia internă de evaluare continuă și cu evaluarea lui complexă.

Hotărârile de Guvern din 2005

Hotărârea de Guvern nr. 1251/2005 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității de învățare, instruire, compensare, recuperare și protecție specială a copiilor, elevilor și tinerilor cu cerințe educaționale speciale din cadrul sistemului de învățământ special și special integrat:

• a definit integrarea școlară;
• a reorganizat rețeaua: școlile speciale s-au putut transforma în centre școlare pentru educație incluzivă, cu rol de centre de resurse pentru școlile de masă.

Regulamentul unităților de învățământ preuniversitar (Ordinul MEC nr. 4925/2005) a prevăzut că elevii cu deficiențe integrați beneficiază:

• de planuri de învățământ modificate;
• de programe adaptate și de programe personalizate;
• de asistență de la profesorii de sprijin.

Hotărârea de Guvern nr. 1175/2005 a aprobat Strategia națională privind protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap din România pentru perioada 2006–2013, care introduce sintagma „adaptarea societății la persoana cu handicap” și definește integrarea astfel:

Legea nr. 448/2006

Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (republicată în 2008) reglementează, în secțiunea despre educație:

• accesul liber, egal, la orice formă de educație, după tipul și gradul de handicap;
• educația permanentă și formarea profesională pe tot parcursul vieții.

Decizia asupra formei și tipului de școlarizare aparține, în primul rând, persoanei cu handicap sau familiei. Educația persoanelor cu handicap se face prin:

• învățământul special;
• integrarea individuală în școli de masă, inclusiv în școli cu predare în limbile minorităților;
• grupe și clase speciale compacte în grădinițe și școli de masă;
• sprijinul cadrelor didactice itinerante și de sprijin;
• școlarizarea la domiciliu, până la sfârșitul liceului și cel mult până la 26 de ani;
• educația în spital, cât durează internarea;
• alternativele educaționale.

Comisia pentru protecția copilului hotărăște accesul copilului cu dizabilități în școală și îi eliberează certificatul de orientare școlară și profesională, după raportul de evaluare complexă.

Autoritățile publice au obligația:

• să școlarizeze la domiciliu persoanele care nu se pot deplasa, și prin cadre didactice de sprijin;
• să sprijine cooperarea școlii cu familia și cu comunitatea;
• să pregătească cadrele didactice pentru adaptarea practicilor educaționale;
• să asigure servicii educaționale de sprijin prin specialiști în psihopedagogie specială.

Rolul școlii, al familiei și al societății în integrarea socio-profesională este tratat în subcapitolele V.6 și IX.4.