Tipologia itemilor

Testul docimologic

Testul docimologic este o probă standardizată, mai obiectivă decât examinarea obișnuită, fiindcă toți subiecții îndeplinesc sarcini identice, după o strategie precisă, iar sistemul de raportare valorică este unic. Ionescu și Bocoș îl descriu ca un ansamblu de întrebări sau de teme, itemii, care acoperă o temă, un capitol sau o parte din programă și au barem de notare, ceea ce reduce divergențele dintre evaluatori. Testul seamănă cu o probă scrisă sau practică, dar este mai mult decât ea: cuprinde sarcini intelectuale și practice variate și punctaj pe subteme. Elementele lui definitorii, după Radu: măsurarea în condiții asemănătoare celor experimentale, înregistrarea precisă și obiectivă a comportamentului, evaluarea statistică prin raportare la un grup și clasificarea subiectului față de grupul de referință. Testele au o triplă identitate: de conținut, de condiții de aplicare și de criterii de apreciere.

Funcțiile testelor: identificarea nivelului de pregătire, evaluarea eficienței predării, diagnosticarea dificultăților de învățare, selecția și certificarea. Un test bun nu urmărește numai informația acumulată, ci și capacitatea de a folosi cunoștințele în situații variate (Pavelcu).

Clasificarea testelor, după Radu: după ce se evaluează, teste psihologice și teste de randament (docimologice); după metodologia elaborării, teste standardizate, proiectate de instituții specializate, și teste elaborate de profesor; după modul de manifestare a comportamentului, orale, scrise și practice; după momentul administrării, inițiale, de progres și finale; după sistemul de referință, teste normative, raportate la performanțele unei populații școlare, stabilite prin etalonare, și teste criteriale, raportate la obiectivele instruirii. În sens psihometric, testul are un etalon, o scală numerică stabilită prin examinarea unei colectivități de referință; probele etalonate se numesc normalizate și se întâlnesc rar în școală. Testele docimologice curente sunt standardizate sub aspectul conținutului, al aplicării și al notării, fără etalonare.

Etapele elaborării unui test: precizarea obiectivelor, în concordanță cu conținutul; documentarea științifică; formularea ipotezelor, prin selecția problemelor reprezentative pentru întreaga materie, cu hotărârea asupra tipului de test (de învățare sau de discriminare, de viteză sau de randament, de redare sau de prelucrare creatoare) și a tipurilor de itemi; experimentarea testului pe o populație; analiza statistică și ameliorarea lui. Specialiștii recomandă un singur tip de item, cel mult două, ca interpretarea să fie ușoară. Itemii aleși acoperă cât mai mult din materie, nu un eșantion. Gherguț descrie algoritmul evaluării în educația specială: se identifică scopul, obiectivele, etapa și tipul de evaluare, conținutul și persoanele evaluate, se aleg metoda și instrumentul, se stabilesc criteriile și indicatorii de performanță, adică nivelul minim de reușită, se construiesc itemii, se verifică corelația dintre itemi, obiective și indicatori, se aplică probele și se analizează rezultatele.

Avantajele testelor: verifică întreaga clasă într-un timp scurt, cuprind esențialul materiei și formează deprinderi de învățare sistematică. Dezavantajele: favorizează învățarea detaliilor și a secvențelor izolate și nu stimulează prelucrarea, sinteza sau creația.

Calitățile probelor

Probelor de evaluare li se cer, după Cucoș, validitatea, fidelitatea, sensibilitatea, obiectivitatea și aplicabilitatea.

• Validitatea: proba măsoară chiar ce și-a propus, de exemplu achizițiile de matematică, nu alte comportamente ale elevului la ora de matematică. Ghidul de evaluare deosebește validitatea de conținut, care cere ca itemii să acopere conținutul evaluat, validitatea de construct, care cere ca ei să măsoare competența definită, și validitatea predictivă, prin care rezultatul anticipează performanța viitoare.
• Fidelitatea: proba, repetată, dă aceeași apreciere, fie că o repetă același evaluator în alt moment, fie că o aplică alt evaluator; un test fidel produce rezultate constante.
• Sensibilitatea: notele acordate evidențiază corect diferențele dintre performanțe.
• Obiectivitatea: există concordanță între aprecierile mai multor evaluatori.
• Aplicabilitatea: proba se administrează și se interpretează ușor; criteriile aplicabilității, după Ausubel și Robinson, sunt importanța conținutului, concordanța dintre forma probei și vârsta elevului, costul și timpul cerute.

Itemul

Itemul este elementul component al testului, o întrebare sau o sarcină împreună cu răspunsul așteptat și cu regula de notare. Cristea îl definește ca element al testului pedagogic, exprimat printr-o întrebare integrată într-un chestionar standardizat, care evaluează elevul în condiții de maximă rigurozitate. Elaborarea lui cere verificarea temelor alese, a indicelui de dificultate, procentajul de reușită, a indicelui de discriminare, capacitatea itemului de a diferenția elevii, a indicelui de consistență, prin care rezultatele la item variază în același sens cu rezultatele globale, și a indicelui de validitate. Eficacitatea unui test se judecă după cât de bine deosebesc itemii între elevii buni și cei slabi. Itemii foarte dificili sau foarte ușori nu se recomandă, fiindcă exclud din start elevii cu pregătire intermediară.

După tipul răspunsului, itemii sunt cu răspuns închis, în care elevul alege dintre variante date, și cu răspuns deschis, în care elevul formulează răspunsul. După gradul de obiectivitate al corectării, clasificarea Serviciului Național de Evaluare și Examinare, preluată de Cucoș și de Ghidul de evaluare, deosebește itemi obiectivi, semiobiectivi și subiectivi.

Itemii obiectivi

Itemii obiectivi măsoară rezultate de la nivelurile cognitive de bază, cunoștințe, priceperi și capacități elementare, la orice disciplină. Specificul lor: există un model al răspunsului corect, care este unul singur, elevul îl alege dintr-o listă, iar punctajul se acordă obiectiv. Avantajele: verifică multe elemente de conținut în timp scurt, dau informații despre însușirea noțiunilor de bază și au fidelitate ridicată. Nu cer o schemă de notare detaliată; punctajul se acordă pentru marcarea răspunsului corect. Dezvoltă capacitatea de a identifica și de a selecta.

Itemii cu alegere duală

Itemii cu alegere duală cer asocierea unui enunț cu una dintre alternativele unui cuplu: adevărat sau fals, da sau nu, corect sau greșit. Avantaje: abordează într-un timp redus un volum mare de rezultate de la nivelul cunoașterii și al înțelegerii, se construiesc simplu și se cuantifică ușor, iar modelul răspunsului corect este complet. Dezavantaje: vizează rezultate puțin complexe; a recunoaște un enunț ca fals nu înseamnă a cunoaște varianta adevărată; nu se pot folosi în situații complexe, fără un singur răspuns corect; sunt vulnerabili la răspunsul dat la întâmplare, elevul având o șansă din două de a ghici. Utilizări: cunoașterea definițiilor, a proprietăților și a principiilor, deosebirea enunțurilor factuale de cele de opinie, identificarea relațiilor cauză-efect. Reguli de proiectare: fiecare enunț conține o singură idee, adevărată sau falsă în întregime, fără negații duble și fără cuvinte care trădează răspunsul („întotdeauna”, „niciodată”); enunțurile adevărate și cele false au lungime asemănătoare și se amestecă; se cere, după caz, corectarea enunțului fals, ca să se elimine ghicirea.

Itemii de tip pereche

Itemii de asociere, numiți și de tip pereche, cer stabilirea unor corespondențe între elementele a două coloane: premisele și răspunsurile. Ghidul de evaluare dă ca exemple de perechi date și evenimente istorice, reguli și exemple, simboluri și concepte, autori și opere. Reguli de proiectare: materialul din fiecare coloană este omogen; numărul răspunsurilor este mai mare decât cel al premiselor, ca ultima pereche să nu rezulte prin eliminare; răspunsurile se ordonează logic sau alfabetic; instrucțiunea precizează dacă un răspuns poate fi folosit o dată sau de mai multe ori; toate elementele stau pe aceeași pagină. Avantaje: verifică multe corespondențe într-un timp scurt, cu notare obiectivă. Dezavantaje: măsoară mai ales asocieri memorate și se pot construi greu pentru conținuturi care nu au perechi omogene.

Itemii cu alegere multiplă

Itemii cu alegere multiplă cer identificarea răspunsului corect dintr-o listă de variante, în care una este corectă, iar celelalte, distractorii, par corecte. Cucoș cere cel puțin patru variante, toate plauzibile, dintre care una singură corectă. Ionescu și Bocoș arată că distractorii se aleg din colecția de greșeli tipice ale elevilor și că șansa de a ghici este unu supra numărul variantelor, de aceea la testele cu multe alternative se poate aplica o formulă de penalizare a ghicirii. Reguli de proiectare: premisa este formulată clar, ca enunț complet sau ca întrebare, și conține tot ce este comun variantelor; variantele sunt scurte, de lungime asemănătoare, gramatical acordate cu premisa și așezate una sub alta; răspunsul corect nu este sistematic pe aceeași poziție; se evită „toate cele de mai sus” și „niciuna dintre cele de mai sus”. Avantaje: flexibilitate, fiindcă pot măsura și niveluri superioare, cunoașterea, înțelegerea și aplicarea, fidelitate ridicată, corectare rapidă, inclusiv asistată de calculator. Dezavantaje: construirea distractorilor plauzibili cere timp; nu arată raționamentul elevului; rămân vulnerabili la ghicire.