Metodele de evaluare, tradiționale și moderne

Clasificarea metodelor de evaluare

Metodele și instrumentele de evaluare a performanțelor școlare se împart, după Cucoș, în două grupe:

• metodele tradiționale: probele orale, probele scrise și probele practice;
• metodele complementare: autoevaluarea, tema de lucru în clasă, tema pentru acasă, portofoliul, proiectul, investigația și observarea sistematică a elevilor.

Deosebirea dintre caracterul complementar și cel alternativ:

• caracterul complementar înseamnă că ele completează arsenalul tradițional și se folosesc împreună cu el;
• caracterul alternativ ar însemna înlocuirea aproape totală a metodelor clasice, ceea ce nu este oportun.

Practica arată că nu se poate renunța la metodele curente, iar soluția este îmbinarea celor două tendințe. Ionescu și Bocoș enumeră observația curentă, chestionarea sau examinarea orală, probele scrise, grafice, practice și cu ajutorul mașinii, portofoliul și testele de cunoștințe.

Radu arată că metodele alternative au două caracteristici:

• realizează evaluarea în strânsă legătură cu învățarea, adesea concomitent cu ea;
• privesc rezultatele obținute pe o perioadă mai lungă, formarea unor capacități și schimbări în plan atitudinal.

Metodele tradiționale

Proba orală

Ionescu și Bocoș o numesc și ascultarea elevilor și o descriu ca o formă a conversației prin care se verifică însușirea cunoștințelor, priceperea de a interpreta datele și stăpânirea operativă a materialului în aplicații.

Cum se desfășoară:

• un procedeu frecvent este ascultarea a trei-cinci elevi, cu participarea clasei prin completări și aprecieri, ca elevii să își verifice propriile cunoștințe pe seama celor chestionați;
• profesorul alternează întrebări de bază cu întrebări ajutătoare;
• intervine numai la abatere de la temă sau la eroare, fiindcă fracționarea excesivă a răspunsului îl dezorganizează și creează dependență.

Avantaje, după Stoica:

• flexibilitatea și adecvarea individuală, prin alternarea tipului și a dificultății întrebărilor după răspunsurile elevului;
• clarificarea și corectarea imediată a erorilor;
• libertatea de a formula răspunsul după logica discursului oral, cu manifestarea originalității și a capacității de argumentare;
• interacțiunea directă dintre evaluator și evaluat, care permite și evaluarea comportamentului afectiv-atitudinal.

Evaluarea orală devine și activitate de învățare, de corectare, de întărire și de sistematizare.

Limite:

• obiectivitatea este periclitată de starea de moment a profesorului, de întrebări inegal de grele de la un elev la altul și de starea emoțională a elevului;
• validitatea și fidelitatea sunt scăzute;
• consumul de timp este mare, fiindcă elevii sunt evaluați pe rând;
• nu pot fi verificați toți elevii, fiindcă ascultarea este un sondaj.

Din cauza fidelității scăzute, probele orale nu se recomandă la evaluările cu miză mare. Anchetele arată că aproximativ trei elevi din cinci trăiesc tensiune emoțională la chestionarea orală, de aceea ea cere tact și un climat de încredere.

Proba scrisă

• lucrarea de control durează douăzeci-treizeci de minute, se dă fără avertizare și verifică lecția de zi;
• teza acoperă o parte a materiei, este anunțată și pregătită prin lecții recapitulative și urmărește capacitatea de a selecta și de a sistematiza informația principală dintr-un volum mai mare de cunoștințe.

Avantaje:

• elevii își prezintă achizițiile fără intervenția profesorului;
• anonimatul lucrării reduce subiectivitatea;
• se verifică mulți elevi într-un timp scurt;
• rezultatele se raportează la un criteriu unic, conținutul lucrării;
• elevii timizi sau care se exprimă greu oral sunt avantajați;
• acoperirea conținutului este unitară, deci rezultatele sunt comparabile;
• judecățile de valoare se întemeiază pe criterii prestabilite;
• elevul își elaborează răspunsul independent, în ritm propriu;
• stările de stres scad.

Limite:

• feedbackul este mai slab, fiindcă erorile nu pot fi înlăturate pe loc;
• corectarea și comunicarea rezultatelor întârzie.

Lucrările notate se aduc și se discută în clasă, ca elevii să își cunoască greșelile și să își însușească criteriile de notare.

Proba practică

• elevii află de la începutul învățării tematica lucrărilor, felul în care vor fi evaluate (baremele) și condițiile oferite;
• probele practice pot cere executarea unui produs după un model, realizarea unei acțiuni după un proiect sau simularea unei acțiuni în condiții speciale;
• în defectele produsului se citesc lacunele deprinderilor de muncă;
• probele practice bine concepute arată în modul cel mai direct ce știu elevii să facă.

Probele tradiționale la elevii cu dizabilități

La elevii cu dizabilități, proba practică este metoda tradițională cea mai potrivită, fiindcă nu depinde de exprimarea verbală sau scrisă și arată direct ce poate face elevul în situația în care deprinderea va fi folosită:

• ea se dă individual, cu instrucțiunea dată o singură dată;
• profesorul notează pe o grilă pe pași nivelul de realizare a fiecărui pas: singur, cu sprijin vizual, cu sprijin verbal, cu sprijin fizic, nerealizat;
• proba se reia după un timp, în alt context, ca să se verifice generalizarea.

Celelalte probe se adaptează:

• proba orală — prin întrebări scurte, cu un singur lucru de aflat, cu timp de răspuns mai lung, cu suport intuitiv și cu acceptarea răspunsului prin indicare, prin semn sau în scris la elevii cu deficiență de auz sau cu tulburări de limbaj;
• proba scrisă — prin citirea itemilor de către profesor, prin itemi cu imagini, prin răspunsuri prin încercuire sau prin lipire, prin timp suplimentar și, la nevăzători, prin Braille sau prin răspuns oral.

Validitatea cere ca dizabilitatea să nu falsifice măsurarea competenței: un test de calcul este valid dacă rezultatul depinde de capacitatea de calcul, nu de capacitatea de a citi enunțul sau de a scrie repede.

Metodele complementare

Referatul

• poate fi referat de investigație științifică, care descrie o activitate din clasă și pe analiza rezultatelor, sau referat bibliografic;
• are caracter formativ și integrator, permite abordarea unor domenii noi și conexiuni interdisciplinare și relevă motivația intrinsecă;
• este indicat la clasele mari și la elevii cu potențial înalt, cu riscul copierii conținutului fără prelucrare personală.

Investigația

Elevul sau grupul primește o temă cu sarcini precise, pe durata unei ore sau a mai multor ore, și trebuie să dovedească înțelegerea cerințelor, a soluției adoptate și a transpunerii ei în alt context.

Evaluarea se face pe o schemă de notare care măsoară separat:

• strategia de rezolvare;
• aplicarea cunoștințelor și a regulilor;
• acuratețea cu care sunt înregistrate și prelucrate datele;
• claritatea argumentării;
• forma prezentării;
• produsele realizate;
• atitudinea elevilor și deprinderile de lucru în grup sau individual.

Proiectul

La început subiectul îl dă profesorul, iar cu timpul îl pot propune elevii. Profesorul clarifică împreună cu elevii:

• ce se evaluează, procesul, produsul sau amândouă;
• care este rolul lui;
• cine procură resursele;
• care sunt activitățile intermediare impuse;
• ce format are raportul și ce standarde are produsul.

Capacitățile evaluate:

• observarea și alegerea metodelor de lucru;
• măsurarea și compararea rezultatelor;
• folosirea bibliografiei, mânuirea informației;
• raționamentul, investigarea și analiza;
• sinteza și organizarea materialului;
• realizarea unui produs.

Proiectul poate fi teoretic, practic, constructiv sau creativ și poate include componente ludice.

Portofoliul

Ionescu și Bocoș subliniază elementul principal: elevul participă activ la crearea, la strângerea și la alegerea produselor și le însoțește cu reflecțiile lui, ceea ce dă portofoliului valoare instructivă pe lângă cea evaluativă.

Ce cuprinde portofoliul: