Elemente de deontologie. Calitățile evaluatorului

Deontologia evaluării

Cucoș arată că introducerea criteriilor axiologice în evaluare ridică întrebări deontologice:

• de unde vin criteriile după care se face aprecierea;
• cine le prescrie;
• la ce cod valoric se raportează evaluatorul într-o societate cu mai multe scări de valori.

Dispozitivul evaluativ nu este neutru:

• el induce elevilor anumite conduite și prescrie statute;
• Barbier vede în orice examen un dispozitiv de provocare a conduitelor;
• de aceea evaluatorul răspunde nu numai de exactitatea notei, ci și de efectele ei asupra elevului.

Ionescu și Bocoș pornesc de la observația lui De Landsheere: când vine vorba de evaluare, fiecare se încrede în propria onestitate, dar onestitatea este o condiție necesară și atât.

Evaluatorul are nevoie și de competență docimologică, adică de cunoașterea tehnicilor de examinare și de notare și a surselor de eroare.

Subiectivitate și subiectivism

Educația este o interacțiune între subiectivități. Voiculescu arată că o evaluare pur obiectivă, impersonală și neutră, fără subiect, nu este numai imposibilă, ci și mai puțin semnificativă și, până la urmă, mai puțin obiectivă decât una în care evaluatorul își angajează explicit valorile și viziunea celui care evaluează.

Soluția este ancorarea responsabilă în actul evaluativ, cu:

• optimizarea raportului dintre obiectivitate și subiectivitate;
• eliminarea a ceea ce este eroare și abatere grosolană de la normele deontologice.

Cucoș numește, după Popescu, ipostazele evaluării defectuoase care încalcă aceste norme:

• notarea strategică, subaprecierea performanțelor la începutul anului sau al semestrului, ca elevii să fie ținuți în tensiunea învățării;
• notarea-sancțiune, notarea sub limita de trecere din motive străine de pregătire: șoptitul, absențele, neatenția;
• notarea speculativă, scăderea notei pentru elemente neesențiale, periferice ale conținutului;
• notarea-etichetă, încadrarea elevului într-o categorie evaluativă, păstrată mult timp pe baza unor păreri favorabile sau nefavorabile.

Normele deontologice ale evaluării

Din analizele lui Cucoș și ale lui Ionescu și Bocoș se desprind normele pe care evaluatorul le respectă:

• evaluează ceea ce și-a propus să evalueze, competența vizată, nu conduita, simpatia sau statutul elevului; nota nu este instrument de disciplinare;
• anunță dinainte ce se evaluează, cum și după ce criterii, iar la probele practice tematica, baremul și condițiile; o probă precedată de prezentarea obiectivelor este mai eficientă și mai corectă;
• aplică aceleași criterii tuturor elevilor și le face transparente, prin bareme și descriptori;
• motivează notele pe care le acordă, măcar din când în când, și discută lucrările în clasă, fiindcă inechitatea reală sau aparentă produce frustrare și deformează percepția reciprocă dintre profesor și elev;
• pune accent pe aspectele pozitive ale învățării și nu transformă evaluarea într-o evaluare-sancțiune; evaluarea nu se asociază cu eșecul și cu controlul, ci cu reflecția asupra rezultatelor;
• nu folosește rezultatele evaluării pentru etichetarea sau ierarhizarea copiilor, fiindcă etichetele ridică bariere și distanțe sociale;
• îl face pe elev partener în evaluare, prin autoevaluare și evaluare reciprocă, și îi respectă dreptul de a-și cunoaște rezultatele și greșelile;
• păstrează confidențialitatea rezultatelor față de cei care nu au drept la ele și le comunică părinților într-o formă care ajută copilul;
• își cunoaște propriile tendințe de eroare, indulgența sau severitatea, efectul halo, contrastul, și le corectează prin bareme, prin anonimatul lucrărilor și prin confruntarea cu aprecierile colegilor.

Cerințele deontologice în evaluarea copiilor cu dizabilități

Gherguț reia condițiile pe care Verza le pune unei psihodiagnoze valide în psihopedagogia specială și cerințele deontologice ale examinării copiilor cu cerințe speciale.