Aprecierea rezultatelor școlare. Tehnicile de notare

Aprecierea și notarea

Aprecierea școlară este atribuirea unei judecăți de valoare unui rezultat al învățării, fie prin expresii verbale, fie prin simboluri. De cele mai multe ori ea ia forma notării, prin care unui rezultat al învățării i se atașează un semn, o etichetă. Nota este indicele care corespunde unui anumit nivel al randamentului școlar; pentru De Landsheere, nota este aprecierea sintetică prin care se exprimă evaluarea unei performanțe școlare. Ionescu și Bocoș arată că notarea nu este echivalentă cu măsurarea: scara de la 1 la 10 este o scară ordinală, fără zero și fără maxim naturale, iar fenomenele psihopedagogice nu sunt aditive, două răspunsuri notate cu 5 nu valorează cât unul notat cu 10. Mediile se calculează totuși în practică, dar o notare care fracționează sub o jumătate de punct arată diferențe de domeniul hazardului, iar media nu este mai aproape de adevăr decât notele diferite ale unui elev.

Funcțiile notei, după Pavelcu: informarea elevilor, a părinților și a profesorilor; reglarea învățării; valoarea educativă, prin interiorizarea aprecierii; susținerea unui nivel optim al aspirațiilor; rol terapeutic, prin puncte acordate în plus în anumite cazuri; dar și rol patogen, fiindcă nota induce stres și disconfort, mai ales la insucces. Pentru elev, arată ancheta lui Vrabie citată de Ionescu și Bocoș, nota este bază de predicție, măsură a posibilităților proprii, deci indirect a inteligenței, formă a recompensei și a pedepsei și indiciu pentru dozarea efortului. Între clasele a IV-a și a VIII-a totul se judecă prin prisma notelor, iar elevul slab, confirmat mereu în statutul lui, se instalează într-o devalorizare resimțită ca de nedepășit.

Formele aprecierii

Aprecierea se realizează:

• verbal sau propozițional, prin laudă, mustrare, acord, dezacord, „bine”, „corect”, „bravo”; nu este exactă, dar induce stări de satisfacție sau de insatisfacție și are rol dinamizator;
• prin simboluri numerice: cifre care simbolizează grade de reușită, pe scale diferite de la un sistem la altul, zece valori la noi, cinci în Rusia, treisprezece în Danemarca, douăzeci în Franța; scala restrânsă are fidelitate ridicată și discriminare scăzută, scala largă discriminează mai fin, dar cu risc mai mare de eroare;
• prin simboluri literale, în țările anglo-saxone, pe șase-șapte trepte, de la A la F;
• prin culori, la copiii mici, asociate cu forme geometrice sau figurative;
• prin calificative, expresii verbale standard care desemnează un grad al realizării: foarte bine, bine, satisfăcător, nesatisfăcător, fiecare delimitat prin descriptori de performanță; calificativele nu se pot aduna și nu se poate face media lor.

Modelele de notare

Cucoș descrie trei modele, care corespund celor trei sisteme de referință ale evaluării.

• Notarea prin raportare la grup apreciază elevii prin comparație unii cu alții sau raportează rezultatele la un standard de așteptări, stabilit dinainte sau structurat în practica evaluativă la o clasă. Notele arată măsura realizării obiectivelor programei, măsură care ține de gradul de acceptabilitate fixat de profesor (Radu). Ionescu și Bocoș numesc această situare a elevului față de media grupului de referință evaluare normativă; ea promovează competiția și cultivă motivația pentru reușita individuală, dar induce rivalități.
• Notarea prin raportare la standarde fixe raportează rezultatele la repere unice pentru toți elevii. Ea permite trieri, ierarhizări și decizii cu grad înalt de obiectivitate, este decontextualizată și desubiectivizată și are o conotație impersonală.
• Notarea individualizată raportează rezultatele elevului la alte rezultate ale aceluiași elev, obținute în timp. Nota măsoară achizițiile prin raportare la achizițiile anterioare, servește programelor de instruire diferențiată, iar profesorul structurează și actualizează norma de referință ori de câte ori este nevoie. Ionescu și Bocoș arată că raportarea la propriul nivel promovează motivația de autodepășire.

Concretizarea notării depinde și de disciplină. Notarea după bareme atribuie un punctaj fix fiecărei secvențe îndeplinite, standardizează criteriile măsurării și dă randament la disciplinele exacte și la examene. Notarea analitică compartimentează cunoștințele, deprinderile și atitudinile verificate în câmpuri apreciate separat, la o compunere fondul, forma și factorul personal, și se potrivește disciplinelor umaniste; rămân ca probleme delimitarea palierelor și mărimile valorice atribuite fiecăruia.

Ionescu și Bocoș descriu gradarea performanței școlare. A acoperi un obiectiv operațional are trepte: a avea informația, din memorie; a opera cu ea într-un context asemănător celui din lecție; a integra cunoștințele în sisteme, prin asocieri între capitole; a opera într-un context nou, cu element de creativitate. Sub primul nivel, elevul este sub standardul minim. Criteriile după care se gradează prestația: gradul de dificultate al sarcinii, completitudinea răspunsului, ajutorul acordat în răspuns, de la rezolvarea independentă la sprijinul semnificativ, nivelul de exactitate, gradul de îndemânare, de la execuția rapidă și exactă la cea ratată, și nevoia de sprijin figural sau ilustrativ. Din aceste criterii se stabilesc prin consens descriptorii de performanță. Gradarea în patru trepte dă valori mai stabile decât cea în zece, fiindcă este greu de găsit indici de discriminare între note vecine.