Necesitatea psihodiagnozei formative

Evaluarea copilului cu cerințe speciale

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• proces complex — evaluarea cuprinde mai multe domenii și se face de o echipă de specialiști;
• proces continuu și dinamic — o singură examinare nu ajunge; copilul este urmărit în timp, iar concluziile se schimbă odată cu el;
• estimare cantitativă și calitativă — se stabilește nivelul atins de copil, dar și felul în care lucrează, greșește și învață;
• capacitatea de învățare — interesează nu numai ce știe copilul, ci și cât de repede învață lucruri noi;
• planificare și programare — din rezultatele evaluării se scriu planul de servicii personalizat și programele de intervenție personalizate.

Evaluarea, psihodiagnoza și prognoza se leagă astfel:

• evaluarea este procesul de ansamblu, cu componentele medicală, psihologică, pedagogică și socială;
• psihodiagnoza este componenta psihologică a evaluării;
• prognoza este previziunea evoluției copilului, făcută pe baza rezultatelor psihodiagnozei.

Ce este psihodiagnoza

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• activitate sintetică și integrată — rezultatele probelor, ale observației și ale celorlalte examinări sunt adunate într-o imagine unitară a persoanei;
• „formula psihică” — felul în care se îmbină, la o anumită persoană, procesele psihice, aptitudinile și trăsăturile de personalitate;
• coroborate cu o evaluare interdisciplinară — concluziile psihologului sunt comparate cu ale medicului, ale psihiatrului și ale asistentului social;
• diagnostic de certitudine — concluzia la care se ajunge după ce ipotezele de diagnostic au fost verificate.

Termenii psihodiagnoză și psihodiagnostic au aceeași origine, dar nu au același sens: psihodiagnoza este procesul de evaluare psihologică, iar psihodiagnosticul este rezultatul acestui proces.

Cum s-a schimbat diagnosticul:

• la început, diagnosticul aparținea numai medicinei;
• cu timpul, el a devenit un proces de evaluare integrativă și sintetică, din care decurg prognoza, tratamentul și intervențiile stimulative, compensatorii, corective și terapeutice.

Persoana este privită ca „om total”, de aceea diagnosticul este multiaxial: axele lui cuprind fenomenologia, etiologia, evoluția și prognosticul.

În funcție de domeniu se deosebesc:

• diagnosticul clinic-medical — centrat pe tulburarea localizată în organism, cu diagnosticul antropometric, de laborator, simptomatologic, sindromatologic, nosografic, etiologic, patogen, diferențial și de certitudine;
• diagnosticul social — influențele și condiționările sociale asupra persoanei;
• diagnosticul pedagogic — evaluarea individualității copilului pentru o educație centrată pe el: potențialul de progres școlar, tipurile de învățare favorabile, nevoile educative și curriculumul individualizat, strategiile asistenței psihopedagogice;
• diagnosticul defectologic;
• psihodiagnosticul.

Diagnosticul provizoriu, diagnosticul diferențial și diagnosticul de certitudine sunt trei momente ale aceluiași demers.

Tipurile de psihodiagnostic, după obiectivele urmărite:

• psihodiagnosticul propriu-zis — evaluarea fiecărui proces sau funcții psihice și profilul de ansamblu;
• psihodiagnosticul complex — evaluarea persoanei cu mai multe metode și probe, în contexte diferite, inclusiv a rezervelor autocompensatorii;
• psihodiagnosticul etiologic — factorii endogeni, prenatali și perinatali, exogeni;
• diagnosticul personologic — personalitatea ca ansamblu de trăsături;
• psihodiagnosticul de instruire, de educație, de orientare și cel predictiv.

Structura psihodiagnozei în psihopedagogia specială

După E. Verza, psihodiagnoza persoanelor cu deficiențe are două sectoare corelate, cu câte patru modalități de investigare fiecare:

• psihodiagnoza etiologică — caută originile deficienței și urmărește cum s-a desfășurat dezvoltarea; modalitățile ei de investigare sunt anamneza, convorbirea și chestionarul, produsele activității și mediul de viață al copilului;
• psihodiagnoza de stare — arată caracteristicile negative și pe cele pozitive ale copilului, adică dificultățile lui, dar și componentele psihice mai bine păstrate, de la care pornește intervenția corectiv-formativă; modalitățile ei de investigare sunt observația, probele și testele de inteligență, testele de aptitudini și testele de personalitate.

Un al treilea demers, cuprins în noțiunea de prognoză, este psihodiagnoza proximei dezvoltări, cu orientare dinamică și cu probe formative.

În psihopedagogia specială, psihodiagnoza stă între:

• diagnoza organică și diagnoza funcțională, care o preced și țin în parte de medicină;
• diagnoza socială și prognoză, care vin după ea și țin de domeniul psihopedagogic.

Diagnoza psihică este temeiul diagnozei sociale și al prognozei.

Condițiile unei psihodiagnoze valide

Pentru ca psihodiagnoza să fie validă, ea trebuie:

• să deosebească tulburările organice de cele funcționale;
• să stabilească ce rol au avut factorii socioculturali și familiali;
• să găsească factorii etiologici;
• să aprecieze nivelul deficienței;
• să ajungă la o prognoză și la o metodologie recuperativ-compensatorie.

Condițiile deontologice ale examinării:

• copilul trebuie să aibă încredere în examinator;
• anxietatea lui, frecventă la copiii cu deficiențe senzoriale sau cu tulburări de limbaj, trebuie înlăturată;
• examinarea se face în condiții de confort, ferită de influențe negative din afară.

Interpretarea rezultatelor:

• rezultatele testelor se compară cu datele de observație și cu analiza comportamentului, iar abuzul de teste se evită;
• predicția psihodiagnozei este relativă atâta timp cât dezvoltarea nu s-a încheiat;
• rezultatele au valabilitate limitată în timp și cer reevaluări periodice;
• datele se corelează cu cele medicale, sociofamiliale și școlare.

De ce diagnosticul clasic nu ajunge

Metodologia clasică de psihodiagnoză aplică testele de inteligență în forma lor tradițională și dă rezultatul în vârstă mintală și în coeficient de inteligență. La copiii cu deficiențe, această metodologie are limite:

• manifestările lor psihice sunt discontinue și greu de măsurat;
• ei primesc mai puțini stimuli și dau răspunsuri mai sărace;
• ce reușesc la o singură încercare depinde de emoția din timpul examinării, de timiditate, de lipsa de interes sau de inhibiție; un copil blocat la prima întâlnire cu psihologul pare întârziat mintal, dar rareori este;
• testele psihometrice deosebesc prea puțin subiecții cu simptome asemănătoare, de pildă deficiența de intelect ușoară, intelectul de limită și pseudodeficiența mintală;
• capacitățile mascate de blocaje rămân nedescoperite.

Un asemenea diagnostic arată nivelul de moment, dar nu spune cum și cât poate învăța copilul, deci nu spune nimic despre programul de intervenție.

Diagnosticul psihopedagogic complex se deosebește de diagnosticul obișnuit în trei privințe:

• pune anamneza și examenul clinic alături de observarea îndelungată a copilului, de probe experimentale și de convorbiri;
• adună datele parțiale ale investigațiilor și reține mai ales ce are legătură directă cu învățarea;
• se încheie cu o recomandare de intervenție compensatorie și de orientare.

El pornește de la persoană spre deficiență, nu invers, iar tabloul funcțional cuprinde atât deficiențele, cât și resursele copilului.

Orientarea formativă

Cum se înțelege:

• dinamic — psihodiagnoza urmărește cum se schimbă copilul, nu numai unde se află la un moment dat;
• formativ — chiar în timpul examinării copilul învață ceva nou, iar examinatorul observă cum învață;
• predicția proximei dezvoltări — din felul în care copilul folosește ajutorul primit se vede ce va putea face singur în etapa următoare;
• proiectarea pașilor intervenției — concluziile psihodiagnozei devin obiectivele programului de intervenție.

Orientarea formativă a apărut ca răspuns la două exagerări:

• a parametrilor cantitativi (indicii de întârziere);
• a parametrilor calitativi (dezechilibrele, dizarmoniile).

Ea îi urmărește pe amândoi, dar urmărește mai ales felul în care copilul va evolua sub o intervenție corectiv-formativă dirijată.

Metodele formative de diagnoză au două faze:

• faza inițială, constatativă, în care probele se aplică la fel ca în examinarea tradițională;
• faza de intervenție, în care testarea nu se oprește: la probele nerezolvate, copilul primește sprijin gradat, ca să fie puse în evidență capacitățile latente, blocate eventual de tensiune sau de alte condiții; examinatorul părăsește cadrul standardizat și transformă testarea într-o învățare cu ajutoare programate, care pune în evidență mecanismele interne prin care copilul învață.

Cât de repede se îmbunătățește performanța după ajutor și după exerciții spune mai mult despre capacitățile intelectuale decât o singură încercare. De aceea:

• legătura dintre învățare și acumulările din dezvoltare este unul dintre indicii calitativi principali ai diagnosticului diferențial;
• orice probă clasică poate fi transformată în probă formativă;
• cele mai potrivite pentru această orientare sunt probele operatorii piagetiene.