Necesitatea psihodiagnozei formative

Ce este psihodiagnoza

Diagnosticul psihologic (psihodiagnosticul) este rezultatul examinării psihologice: cu metode, instrumente și probe specifice, psihologul stabilește „formula psihică” a persoanei și o coroborează cu rezultatele evaluării interdisciplinare (medicale, psihopatologice, psihosociale), la persoane sănătoase la fel ca la persoane cu boală psihică sau cu deficiență, până la un diagnostic de certitudine. La început, diagnosticul aparținea numai medicinei; cu timpul, el a devenit un proces de evaluare integrativă și sintetică, din care decurg prognoza, tratamentul și intervențiile stimulative, compensatorii, corective și terapeutice.

Persoana este privită ca „om total”, de aceea diagnosticul este multiaxial: axele lui cuprind fenomenologia, etiologia, evoluția și prognosticul, iar în funcție de domeniu se deosebesc diagnosticul clinic-medical (centrat pe tulburarea localizată în organism, cu diagnosticul antropometric, de laborator, simptomatologic, sindromatologic, nosografic, etiologic, patogen, diferențial și de certitudine), diagnosticul social (influențele și condiționările sociale asupra persoanei), diagnosticul pedagogic (evaluarea individualității copilului pentru o educație centrată pe el: potențialul de progres școlar, tipurile de învățare favorabile, nevoile educative și curriculumul individualizat, strategiile asistenței psihopedagogice), diagnosticul defectologic și psihodiagnosticul. Diagnosticul provizoriu, diagnosticul diferențial și diagnosticul de certitudine sunt trei momente ale aceluiași demers.

Tipurile de psihodiagnostic, după obiectivele urmărite: psihodiagnosticul propriu-zis (evaluarea fiecărui proces sau funcții psihice și profilul de ansamblu), psihodiagnosticul complex (evaluarea persoanei cu mai multe metode și probe, în contexte diferite, inclusiv a rezervelor autocompensatorii), psihodiagnosticul etiologic (factorii endogeni, prenatali și perinatali, exogeni), diagnosticul personologic (personalitatea ca ansamblu de trăsături), psihodiagnosticul de instruire, de educație, de orientare și cel predictiv.

Structura psihodiagnozei în psihopedagogia specială

După E. Verza, psihodiagnoza persoanelor cu deficiențe are două sectoare corelate, cu câte patru căi de investigare fiecare:

• psihodiagnoza etiologică caută originile deficienței și urmărește drumul pe care l-a parcurs dezvoltarea; căile ei sunt anamneza, convorbirea și chestionarul, produsele activității și mediul de viață al copilului;
• psihodiagnoza de stare arată caracteristicile negative și pe cele pozitive ale copilului, adică dificultățile lui, dar și componentele psihice mai bine păstrate, de la care pornește intervenția corectiv-formativă; căile ei sunt observația, probele și testele de inteligență, testele de aptitudini și testele de personalitate.

Un al treilea demers, cuprins în noțiunea de prognoză, este psihodiagnoza proximei dezvoltări, cu orientare dinamică și cu probe formative. În psihopedagogia specială, psihodiagnoza stă între diagnoza organică și diagnoza funcțională, care o preced și țin în parte de medicină, și diagnoza socială și prognoză, care vin după ea și țin de domeniul psihopedagogic; diagnoza psihică este temeiul diagnozei sociale și al prognozei.

Pentru ca psihodiagnoza să fie validă, ea trebuie să deosebească tulburările organice de cele funcționale, să stabilească ce rol au avut factorii socioculturali și familiali, să găsească factorii etiologici, să aprecieze nivelul deficienței și să ajungă la o prognoză și la o metodologie recuperativ-compensatorie. Deontologic, copilul trebuie să aibă încredere în examinator, anxietatea lui, frecventă la copiii cu tulburări senzoriale și de limbaj, trebuie înlăturată, iar examinarea se face în condiții de confort, ferită de influențe negative din afară. Rezultatele testelor se compară cu datele de observație și cu analiza comportamentului, iar abuzul de teste se evită; predicția psihodiagnozei este relativă atâta timp cât dezvoltarea nu s-a încheiat, rezultatele au valabilitate limitată în timp și cer reevaluări periodice, iar datele se corelează cu cele medicale, sociofamiliale și școlare.

De ce diagnosticul clasic nu ajunge

Metodologia clasică de psihodiagnoză aplică testele de inteligență în forma lor tradițională și dă rezultatul în vârstă mintală și în coeficient de inteligență. La copiii cu deficiențe, această metodologie are limite. Manifestările lor psihice sunt discontinue și greu de măsurat; ei primesc mai puțini stimuli și dau răspunsuri mai sărace; iar ce reușesc la o singură încercare depinde de emoția din timpul examinării, de timiditate, de lipsa de interes sau de inhibiție. Un copil blocat la prima întâlnire cu psihologul pare întârziat mintal, dar rareori este. Testele psihometrice deosebesc prea puțin subiecții cu simptome asemănătoare, de pildă deficiența de intelect ușoară, intelectul de limită și pseudodeficiența mintală, iar capacitățile ascunse de blocaje nu ies la iveală. Un asemenea diagnostic arată nivelul de moment, dar nu spune cum și cât poate învăța copilul, deci nu spune nimic despre programul de intervenție.

Diagnosticul psihopedagogic complex se deosebește de diagnosticul obișnuit în trei privințe: pune anamneza și examenul clinic alături de observarea îndelungată a copilului, de probe experimentale și de convorbiri; adună datele parțiale ale investigațiilor și reține mai ales ce are legătură directă cu învățarea; și se încheie cu o recomandare de intervenție compensatorie și de orientare. El pornește de la persoană spre deficiență, nu invers, iar tabloul funcțional cuprinde atât deficiențele, cât și resursele copilului.

Orientarea formativă

Psihodiagnoza modernă a copiilor cu cerințe speciale este dinamic-formativă: ea prevede proxima dezvoltare și proiectează pașii intervenției terapeutice. Instrumentele clasice, care măsoară nivelul atins la un moment dat, devin exerciții de învățare formativă, prin care este sondată dinamica dezvoltării viitoare: cunoașterea copilului se adâncește chiar în timp ce se intervine asupra lui. Orientarea formativă a apărut ca răspuns la două exagerări, a parametrilor cantitativi (indicii de întârziere) și a celor calitativi (dezechilibrele, dizarmoniile): ea îi urmărește pe amândoi, dar privește mai ales înainte, spre felul în care copilul va evolua sub o intervenție corectiv-formativă dirijată.

Metodele formative de diagnoză au două faze: