Evaluarea în contextul intervenției educațional-recuperatorii

Rolul evaluării în intervenție

Intervenția educațional-recuperatorie nu se poate proiecta la întâmplare: ea pornește de la evaluare, este însoțită de evaluare și se încheie cu evaluare. Evaluarea inițială stabilește nivelul actual al copilului pe fiecare domeniu și zona lui proximă de dezvoltare și fixează obiectivele, activitățile și sprijinul din planul de intervenție personalizat; fără ea, obiectivele sunt fie prea ușoare, fie de neatins. Evaluarea formativă arată, pe parcurs, dacă intervenția produce progresul așteptat și impune schimbarea programului când nu îl produce. Evaluarea finală măsoară eficacitatea intervenției și fundamentează reevaluarea și reorientarea copilului. Din perspectivă educațională, cunoașterea elevului cu cerințe speciale este primul pas spre ameliorarea procesului instructiv-educativ: ea hotărăște felul în care se formulează obiectivele didactice, cum se structurează, se accesibilizează și se operaționalizează conținuturile lecției, ce metode și ce mijloace se aleg pentru nivelul elevilor și ce strategii de evaluare arată obiectiv pregătirea lor față de propriul potențial.

În terapia educațională complexă și integrată, evaluarea reglează tot procesul educațional-terapeutic: planificarea calendaristică vine după o evaluare diagnostică, făcută cu grila globală de evaluare-observare, iar învățarea fiecărui comportament începe cu o evaluare inițială (ce face elevul la început), continuă cu evaluări intermediare (grile pe domenii comportamentale, grile criteriale) și se încheie cu o evaluare finală, după care programul se corectează și se reproiectează.

Tipurile de evaluare

Literatura de specialitate clasifică evaluarea după mai multe criterii:

• după domeniu: psihomotor (capacități, aptitudini, deprinderi), socioafectiv (atitudini), cognitiv (cunoștințe);
• după obiect: procesul de învățare, performanțele, achizițiile din școală sau din afara ei;
• după accent: evaluarea de proces (performanțele elevilor) și evaluarea de sistem (instituțiile, organizarea);
• după cine evaluează: autoevaluarea, evaluarea internă (de către cel care predă), evaluarea externă;
• după etapă: inițială, continuă, finală;
• după certificare: evaluarea sumativă certifică, la termen, nivelul la care a ajuns elevul; evaluarea formativă nu certifică nimic, ci dă ocazia ca rezultatele să fie ameliorate, ca cele învățate să fie reluate și corectate și ca elevul să treacă la etapa următoare; ea oferă un ajutor imediat și pune în legătură caracteristicile elevului cu ale conținuturilor;
• după raportare: evaluarea normativă folosește o normă și arată unde stă elevul față de ceilalți din grup; evaluarea criterială folosește un criteriu și arată cât din pragul de reușită fixat prin obiective a atins elevul;
• după perspectiva temporală: evaluarea diagnostică descrie situația existentă și cauzele ei; evaluarea prognostică arată potențialul copilului pentru viitor;
• după instrumente: evaluarea formală, cu instrumente standardizate, și evaluarea informală, cu instrumente proiectate de profesor;
• după probe: evaluarea convergentă (răspunsuri închise, la alegere) și evaluarea divergentă (răspunsuri deschise);
• după măsurare: evaluarea cantitativă (rezultate exprimate în punctaj) și evaluarea calitativă.

Operațiile și funcțiile evaluării școlare

Evaluarea școlară cuprinde trei operații: măsurarea rezultatelor prin instrumente potrivite scopului (probe scrise, orale, practice, proiecte, portofolii); aprecierea rezultatelor prin raportare la criterii unitare (bareme, descriptori de performanță); și formularea concluziilor și adoptarea deciziilor educaționale.

Funcțiile evaluării școlare:

• diagnostică: constată situația existentă și analizează factorii care au condus la rezultatele elevilor, ca demersul pedagogic să fie ameliorat sau restructurat;
• prognostică: anticipează performanțele viitoare pe baza rezultatelor înregistrate și permite planificarea secvențelor didactice următoare;
• de certificare: atestă, la sfârșitul unui ciclu de învățământ, cunoștințele și abilitățile elevilor;
• de selecție: hotărăște accesul într-un nivel superior sau într-un program de instruire;
• motivațională: stimulează învățarea prin conexiunea inversă operativă;
• de feedback, de reglare a proceselor de învățare și de predare;
• de ameliorare și de optimizare a activității, prin alegerea celor mai bune modalități de recuperare;
• de supraveghere (control sau monitorizare) a îndeplinirii obiectivelor, a progreselor și a eficienței acțiunilor;
• de orientare școlară și profesională, prin informațiile despre performanțe și despre direcția pe care elevul o poate urma cu succes, potrivit aptitudinilor lui.

Cele patru abordări ale evaluării nevoilor și progreselor

Indicatorii după care se evaluează nevoile și progresele în dezvoltarea copilului se definesc prin patru abordări:

• raportarea la standarde sau la norme: performanța copilului într-o arie de dezvoltare este comparată cu standardul obținut de un eșantion reprezentativ de copii, de regulă cu punctajul mediu; se vede astfel dacă el a rămas în urmă sau se abate de la standard (exemplul tipic este coeficientul de inteligență);
• raportarea la criterii: copilul nu este comparat cu alți copii, ci cu un set de deprinderi socotite esențiale pentru dezvoltarea lui, ca să se vadă unde este puternic și unde este slab; această abordare documentează progresul și pregătește deprinderile următoare;
• raportarea la individ: copilul este comparat numai cu el însuși, la momente diferite, în propriul lui proces de dezvoltare și de învățare, în contextul lui de viață și pe măsura calităților și a potențialului lui;
• raportarea la curriculum: sunt apreciate performanțele elevului pe parcursul curriculumului; abordarea este simplă, ușor de aplicat, se potrivește cu planificarea și cu diferențierea din curriculum, ține seama atât de elevii cu potențial ridicat, cât și de cei care au nevoie de sprijin suplimentar, și urmărește îmbunătățirea performanțelor.