Evaluarea ca proces continuu și complex

Ce este evaluarea copilului cu cerințe educaționale speciale

Evaluarea copilului cu cerințe educaționale speciale este procesul complex, continuu și dinamic de cunoaștere și de apreciere, cantitativă și calitativă, a particularităților dezvoltării lui și a capacității lui de învățare, și totodată procesul de planificare din care rezultă programele de intervenție personalizată și planul de servicii personalizat. Evaluatorul culege informații cât mai complete, le interpretează, formulează probleme și caută soluții, iar tot acest demers are un singur rost: să orienteze decizia și intervenția.

Evaluarea este complexă din două motive. Întâi, copilul trebuie cunoscut sub toate laturile, medicală, psihologică, educațională și socială, deci la evaluare lucrează mai mulți specialiști. Al doilea, evaluarea privește tot ce întâmpină copilul în mediul lui obișnuit de viață, nu numai deficiența. Datele din anamneză, din diagnosticul medical, clinic și paraclinic, și din diagnosticul psihopedagogic (observație, convorbire, chestionar, anchetă, teste, probe experimentale) sunt puse în legătură unele cu altele, iar din ele rezultă un diagnostic formativ, în care intră și diagnosticul diferențial, precum și documentele de orientare școlară.

Evaluarea este continuă fiindcă starea copilului nu se fotografiază o singură dată: procesul durează, iar echipa de evaluatori colaborează cu copilul vreme îndelungată și diferențiat. Teoriile lui J. Piaget și ale lui L. S. Vîgotski, cu zona proximei dezvoltări, au schimbat rostul evaluării: dintr-o constatare, ea a devenit o investigație care ameliorează, de tip cercetare-acțiune. Evaluarea și diagnoza formează astfel un proces unitar, dinamic și de durată, care se încheie cu demersul terapeutic, compensator și recuperator, cu orientarea școlară potrivită, cu integrarea școlară și socială a copilului și cu normalizarea vieții lui.

Probele și testele nu caută în primul rând deficiența și blocajele copilului, ci abilitățile lui și disponibilitățile lui imediate pentru dezvoltare. Din această abordare decurge respingerea definitivă a ideii că un copil cu dizabilități ar fi irecuperabil.

Întrebările la care răspunde evaluarea

Specialistul care evaluează un copil cu posibile dizabilități știe de la început că demersul lui nu este unic, ci complementar cu al celorlalți specialiști. Evaluarea răspunde la patru întrebări.

Ce evaluăm? Domeniile evaluării:

• evaluarea medicală: examinarea clinică și investigațiile de laborator și paraclinice, din care rezultă un diagnostic complet, care, împreună cu celelalte evaluări, determină tipul de deficiență;
• evaluarea psihologică: procesele psihice, inteligența, aptitudinile și personalitatea copilului sunt măsurate cu teste și cu instrumente specifice și raportate la standardele existente;
• evaluarea educațională: ce cunoștințe are copilul și cât de bine le-a asimilat, față de potențialul lui aptitudinal și de nivelul lui intelectual, și ce cerințe educaționale speciale are;
• evaluarea socială: cât de bun este mediul în care crește copilul, cu factorii lui de mediu și cu factorii personali.

Pentru ce evaluăm? Evaluarea urmărește să stabilească la ce nivel și cu ce calitate funcționează structurile anatomice și funcțiile organismului copilului, ce activități face el și cum participă la viața socială, în mediul în care trăiește și cu serviciile pe care le primește (protezare, mijloace tehnice, îngrijire, recuperare, educație). Scopul final este incluziunea socială, iar obiectivele prin care se ajunge la el sunt: alegerea serviciilor de terapie, de educație, de recuperare și de asistență socială care i se potrivesc copilului; acordarea drepturilor și a serviciilor prevăzute de lege; stabilirea cerințelor lui educaționale speciale; organizarea mediului de viață în instituțiile de protecție; sprijinul pentru pregătirea profesională și pentru un loc de muncă, la adolescenți; măsurarea progreselor în recuperare, în educație și în integrare; verificarea eficienței serviciilor și a strategiilor de intervenție.

Pe ce bază evaluăm? Baza evaluării este cunoașterea copilului sub toate laturile, la care se adaugă o concepție asupra evaluării, politici coerente, o legislație modernă și flexibilă și un conținut al evaluării construit unitar.

Cum și cu ce evaluăm? Metodologia evaluării cuprinde metode și instrumente validate științific, folosite atât în situații formale, cât și în viața de zi cu zi a copilului (subcapitolul IV.5).

Criteriile evaluării

Evaluarea se face după trei feluri de criterii, care se completează:

• criteriile fiecărui domeniu: medicale, psihologice, educaționale, sociale;
• criteriile după care se stabilește gradul de dizabilitate;
• criteriile orientării școlare și profesionale.

La aprecierea gradului de dizabilitate se ține seama de gradul, de stadiul și de complicațiile afectării structurale sau funcționale; de răspunsul la tratament și la măsurile recuperatorii; de limitările în activitate și de restricțiile de participare pe care le produce afectarea; de influența, de facilitare sau de barieră, a factorilor de mediu; și de factorii personali. Nu boala în sine determină severitatea dizabilității, ci tulburările funcționale pe care le produce, dificultățile din activitate și din participarea socială. Diagnosticul medical singur nu este suficient pentru încadrare; el se corelează cu evaluarea psihosocială.

Principiile evaluării

Evaluarea în vederea stabilirii cerințelor educaționale speciale și a orientării școlare și profesionale se face după următoarele principii:

• interesul superior al copilului: evaluarea îi este subordonată și urmărește ca el să fie implicat tot mai activ în viața lui și în viața socială;
• potențialul real: evaluarea privește ceea ce copilul poate ajunge să facă, nu numai ceea ce îi lipsește;
• caracterul complex și complet: sunt evaluate sănătatea, instrucția și educația, adaptarea psihosocială, situația economică și felul în care acestea se influențează;
• caracterul unitar: toți copiii sunt evaluați după aceleași obiective, criterii și metodologii;
• caracterul multidimensional: nivelul actual de dezvoltare este stabilit pentru ca din el să rezulte un prognostic și recomandări pentru copilul întreg;
• munca în echipă: toți specialiștii (psihologi, psihopedagogi, medici, pedagogi, profesori, educatori, asistenți sociali, logopezi) participă activ și răspund pentru partea lor;
• parteneriatul: copilul și cei care îl cresc sunt parteneri adevărați ai evaluatorilor.

În practica psihopedagogică, aceste principii se traduc astfel: copilul este examinat global și personalizat, în contextul lui familial, social și școlar; expertiza este multidisciplinară, medicală, socială, psihologică și educațională; dinamica potențialului de dezvoltare și de învățare este urmărită prin ruta școlară și prin rezultatele școlare; rezultatele din toate planurile sunt corelate și interpretate împreună, ca diagnosticul să fie obiectiv și orientarea eficientă.

Etapele demersului evaluativ

Demersul evaluativ la copiii cu dizabilități are trei etape.

Evaluarea inițială constată. Ea identifică și inventariază cazurile, le clasifică și le diagnostichează; stabilește la ce nivel de performanță se află copilul și ce potențial are; estimează cum se va dezvolta el, pornind de la acest potențial; hotărăște încadrarea, în grad de dizabilitate sau în nivel educațional; și fixează parametrii programului de intervenție personalizată.

Evaluarea formativă este continuă. Ea arată nivelul potențial al dezvoltării și deschide programe prin care operațiile mintale sunt antrenate; deficitul nu stă în centrul ei, ci ceea ce copilul știe și poate în etapa respectivă a dezvoltării lui, cu deprinderile și cu abilitățile de care dispune.

Evaluarea finală încheie ciclul. Ea apreciază cât de eficace a fost intervenția sau programul, schimbă planul după ceea ce s-a constatat și reevaluează copilul, cu reconsiderarea deciziei.

Procesul se reia ciclic. Privit dinamic, el măsoară progresul în recuperare, în compensare și în educație față de obiectivele stabilite: cât de autonom a devenit copilul, cât au fost limitate efectele secundare ale dizabilității, cât a fost antrenat potențialul restant, cât a înaintat compensarea, dar și unde a apărut stagnare sau regres și din ce cauză. Pentru fiecare domeniu al activității și al participării se deosebesc capacitatea (cât de sus poate ajunge persoana în funcționarea ei), performanța (ceea ce persoana face de obicei în mediul ei) și progresul (diferența dintre starea inițială și starea finală, față de așteptările sociale).

Cine realizează evaluarea

Evaluarea în vederea încadrării în grad de dizabilitate și a orientării școlare este realizată de serviciul de evaluare complexă a copilului, din cadrul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, care întocmește raportul de evaluare complexă și propune comisiei încadrarea în grad, iar orientarea școlară și profesională este stabilită de comisia de orientare școlară și profesională din cadrul centrului județean de resurse și de asistență educațională, pe baza evaluării făcute de serviciul de evaluare și orientare școlară și profesională; în școlile speciale, comisia internă de evaluare continuă îi evaluează și îi diagnostichează pe elevii cu cerințe educaționale speciale, le urmărește evoluția școlară și propune reorientarea lor. Nici evaluarea, nici încadrarea în grad nu sunt scopuri în sine: din ele rezultă planul de servicii personalizat, pe care îl aplică familia și instituțiile furnizoare de servicii și pe care îl urmărește managerul de caz, iar rostul lor este ca viața copilului să devină mai bună. Beneficiarii direcți ai metodologiei actuale sunt copiii cu dizabilități, copiii cu cerințe educaționale speciale și copiii cu dizabilități și cerințe educaționale speciale, împreună cu părinții lor.

Apariții la examen

Arhiva are, de obicei, o singură variantă pentru fiecare an; celelalte variante ale aceluiași an pot să difere.