Metodele și mijloacele de evaluare psihopedagogică

Două categorii de metode

Ca să cunoască particularitățile psihopedagogice ale copilului cu cerințe educaționale speciale și să ajungă la un diagnostic diferențial, specialistul folosește, pe lângă datele etiologice și nosologice, metode științifice de două feluri:

• metode pe care le poate aplica orice specialist, inclusiv profesorul: observația, convorbirea, metoda biografică, studiul de caz, analiza produselor activității, analiza documentelor școlare, metodele sociometrice, chestionarele și scalele fără regim special de utilizare;
• metode rezervate celor cu pregătire specială (psihologi, psihopedagogi, diagnosticieni, consilieri școlari): chestionarele și inventarele de personalitate, testele de personalitate, testele de inteligență și de aptitudini, scalele de dezvoltare standardizate.

Psihopedagogia specială folosește metodele psihologiei și ale pedagogiei, aplicate în funcție de tipul și de gravitatea deficienței: la copiii cu deficiență de auz și cu tulburări de vorbire, probe nonverbale și studiul comportamentelor practic-acționale; la copiii cu deficiență de vedere, se evită probele bazate numai pe stimuli vizuali; la copiii cu deficiențe motorii și de comportament, metode și tehnici combinate. Copilul cu deficiență răspunde mai bine când probele au o componentă ludică sau sunt aplicate sub formă de joc, iar aceleași probe pot fi folosite și în procesul de învățare-dezvoltare.

Observația

Observația este urmărirea conștientă și sistematică a felului în care copilul reacționează, se poartă și se raportează la ceilalți, în cât mai multe situații, ca trăsăturile lui caracteristice să iasă la iveală. Procesele și însușirile psihice nu se văd direct, ci numai prin conduită, de aceea observatorul urmărește ce face copilul în joc, în învățare și în muncă, cum comunică (vorbire, scris, mimică, gesturi) și cum reacționează neurovegetativ (respirația schimbată, roșeața sau paloarea feței, tremurul vocii).

Observația are mai multe forme, după felul în care este organizată:

• spontană ori provocată;
• integrală ori selectivă;
• continuă ori situațională;
• directă ori indirectă;
• structurată, pe o grilă de observație, ori nestructurată;
• desfășurată în condiții naturale ori în condiții artificiale;
• transversală ori longitudinală.

Calitatea ei depinde de observator: de concentrarea lui, de capacitatea de a sesiza esențialul, de ecuația lui personală (tipul evaluativ, descriptiv, imaginativ sau erudit) și de selectivitatea percepției lui. Observatorul eficient își fixează dinainte cadrul și scopul, notează datele în protocoale, folosește mijloace tehnice de înregistrare, nu îi dă copilului impresia că este urmărit anume și reia observarea în alte situații, în alte activități și la alte momente. În psihopedagogia specială, observația nu se oprește niciodată; ea se face individual și colectiv, la clasă și în afara ei, de psiholog și deopotrivă de profesori (observația distributivă), iar datele fiecăruia, puse periodic laolaltă, dau un tablou întreg al copilului.

Prin observație se înregistrează, înainte de orice, feedbackul și legăturile cauzale din procesul terapeutic și instructiv-educativ. Instrumentele ei sunt fișa de observație, grila de observație, lista de control (comportamentul este prezent sau absent), scala de apreciere (frecvența sau intensitatea comportamentului), înregistrarea evenimentului și a duratei, eșantionarea pe intervale de timp și înregistrarea video. Sursa principală de eroare este observatorul, când notează nesistematic sau când impresia generală despre copil îi influențează aprecierea; de aceea descrierea comportamentului se ține separat de interpretarea lui, iar datele se confirmă de mai mulți observatori.

Convorbirea

Convorbirea este conversația dintre cel puțin două persoane prin care se obțin informații despre motivele, aspirațiile, interesele și trăirile afective ale interlocutorului. Avantajul ei este că dă, într-un timp scurt, informații numeroase despre motivele interne ale conduitei și despre atitudinile copilului față de colegi, profesori și familie. Convorbirea este liberă sau structurată, spontană sau condusă pe o temă fixată dinainte; cel care o conduce respectă personalitatea copilului, are empatie, răbdare și intuiție și notează răspunsurile cu rigoare; de obicei convorbirea merge împreună cu observația. La copiii cu deficiențe, se folosește un limbaj potrivit nivelului lor de înțelegere și o formă pe care o pot recepta: limbajul gestual și dactilemele la copiii cu deficiență de auz, limbajul verbal însoțit de material ilustrativ la copiii cu deficiență de intelect; cadrul trebuie să fie relaxat. Avantajul ei la aceste persoane este că ele nu pot simula sau masca comportamentele și sunt mai sincere. Reușita convorbirii depinde de sinceritatea dintre interlocutori și de climatul de încredere.

Anamneza și metoda biografică

Anamneza este metoda de culegere a datelor despre istoria dezvoltării copilului, prin discuții cu părinții, cu rudele și cu persoanele din anturajul lui și, unde este cazul, din relatările lui. Ea este reperul principal pentru stabilirea momentului în care s-a produs deficiența și a cauzelor ei, deci a tipului și a gradului de deficiență, și arată traseele importante ale dezvoltării și ale regresului copilului, precum și caracteristicile mediului din care vine. Anamneza vizează datele personale, antecedentele eredocolaterale (antecedentele genetice din familie), evoluția simptomelor și fluctuațiile lor în timp, tratamentele aplicate, antecedentele personale, cu accent pe evoluția sarcinii, pe naștere și pe socializarea din primii ani, și ancheta socială (membrii familiei, condițiile de viață, resursele materiale, relațiile cu comunitatea).

Metoda biografică lărgește anamneza în patru direcții: familia și condițiile ei materiale (cine o compune, cum locuiește, ce profesie și ce nivel cultural au părinții, ce relații și ce climat afectiv sunt în ea, ce evenimente deosebite a trăit), pregătirea generală a copilului (ruta școlară, disciplinele preferate, rezultatele, comportamentul cu colegii, ocupațiile de timp liber), atitudinile și conduitele lui (cum privește munca, valorile sociale, propriile calități și defecte) și planurile lui de viitor. Un tip particular al ei este studiul de caz: investigația unui subiect, a unui grup sau a unei situații, pornită de la un moment dificil din viața școlară sau de fiecare zi; informațiile culese prin mai multe metode, de una sau de mai multe persoane, sunt puse în comun, ca să se ajungă la explicația cea mai plauzibilă și la măsurile de rezolvare.

Experimentul

Experimentul cere rigoare și se folosește când se verifică ipotezele unei cercetări sau când se doresc date precise despre un fenomen, controlate prin variabile independente și dependente. Experimentul natural introduce stimuli suplimentari în activitatea obișnuită a copilului sau organizează activități de joc, de învățare sau de formare a deprinderilor în care apar variabile noi; experimentul psihopedagogic verifică eficiența unor metode de predare sau felul în care copiii înțeleg concepte noi și cere un eșantion de control. Experimentul de laborator dă precizie mai mare, cu obiectiv formulat neechivoc, variabile gradate și controlate și ipoteze plauzibile, dar pune copilul într-o situație artificială; la copiii cu deficiențe, el se adaptează tipului și specificului deficienței.

Analiza produselor activității și a documentelor școlare

Analiza produselor activității pornește de la ideea că produsul, obiectual, grafic, pictural sau literar, exteriorizează componente ale organizării psihice interne: idei, sentimente, atitudini, capacități. Din produse se citesc interesele, aptitudinile, imaginația și creativitatea elevului și se recunosc elevii înclinați spre un anumit domeniu. Produse ale activității sunt compunerile și poeziile, desenele, modelajele, felul propriu în care elevul rezolvă o problemă, lucrările din atelier; analiza lor urmărește cât de independent a lucrat elevul, ce vocabular are, cât de bine își reprezintă și își aplică cunoștințele, cât de original, de atent, de precis și de întreprinzător este și la ce folosește ceea ce a făcut. La copiii cu deficiențe, metoda se adaptează la nivelul lor de pregătire și la metodologia corectiv-recuperativă folosită, iar desenul este și mijloc de psihodiagnoză.

Analiza documentelor școlare (cataloage, foi matricole, lucrări de control, proiecte, referate) dă informații despre ruta școlară, despre randamentul și nivelul învățării și despre atitudinea față de învățare și față de muncă.