Metodele și mijloacele de evaluare psihopedagogică

Două categorii de metode

Cele două categorii cuprind:

• metode pe care le poate aplica orice specialist, inclusiv profesorul: observația, convorbirea, metoda biografică, studiul de caz, analiza produselor activității, analiza documentelor școlare, metodele sociometrice, chestionarele și scalele fără regim special de utilizare;
• metode rezervate celor cu pregătire specială (psihologi, psihopedagogi, diagnosticieni, consilieri școlari): chestionarele și inventarele de personalitate, testele de personalitate, testele de inteligență și de aptitudini, scalele de dezvoltare standardizate.

Psihopedagogia specială folosește metodele psihologiei și ale pedagogiei, aplicate în funcție de tipul și de gravitatea deficienței:

• la copiii cu deficiență de auz și cu tulburări de vorbire — probe nonverbale și studiul comportamentelor practic-acționale;
• la copiii cu deficiență de vedere — se evită probele bazate numai pe stimuli vizuali;
• la copiii cu deficiențe motorii și de comportament — metode și tehnici combinate.

Copilul cu deficiență răspunde mai bine când probele au o componentă ludică sau sunt aplicate sub formă de joc, iar aceleași probe pot fi folosite și în procesul de învățare-dezvoltare.

Observația

Procesele și însușirile psihice nu se văd direct, ci numai prin conduită, de aceea observatorul urmărește:

• ce face copilul în joc, în învățare și în muncă;
• cum comunică (vorbire, scris, mimică, gesturi);
• cum reacționează neurovegetativ (respirația schimbată, roșeața sau paloarea feței, tremurul vocii).

Observația are mai multe forme, după felul în care este organizată:

• spontană ori provocată;
• integrală ori selectivă;
• continuă ori situațională;
• directă ori indirectă;
• structurată, pe o grilă de observație, ori nestructurată;
• desfășurată în condiții naturale ori în condiții artificiale;
• transversală ori longitudinală.

Calitatea ei depinde de observator:

• de concentrarea lui;
• de capacitatea de a sesiza ce este important;
• de ecuația lui personală (tipul evaluativ, descriptiv, imaginativ sau erudit);
• de selectivitatea percepției lui.

Observatorul eficient:

• își fixează dinainte cadrul și scopul;
• notează datele în protocoale;
• folosește mijloace tehnice de înregistrare;
• nu îi dă copilului impresia că este urmărit anume;
• reia observarea în alte situații, în alte activități și la alte momente.

În psihopedagogia specială, observația nu se oprește niciodată:

• ea se face individual și colectiv, la clasă și în afara ei;
• o fac psihologul și deopotrivă profesorii (observația distributivă);
• datele fiecăruia, puse periodic laolaltă, dau un tablou întreg al copilului.

Prin observație se înregistrează, înainte de orice, feedbackul și legăturile cauzale din procesul terapeutic și instructiv-educativ. Pe baza acestor date se formulează strategii de ameliorare a învățării sau a recuperării.

Datele observației pot fi deformate de observator: de ecuația lui personală și de factorii care îi modelează percepția. De aceea:

• în protocol se notează faptele, separat de aprecierile despre copil;
• datele unui observator se confruntă cu ale celorlalți (observația distributivă).

Instrumentele se aleg după ce trebuie aflat despre elev:

• fișa de evaluare se completează pentru elevii care au nevoie de sprijin și urmărește câteva comportamente relevante;
• rezultatele sunt relevante atunci când se folosesc cel puțin două dintre cele trei instrumente;
• lista de control se completează în timpul activităților didactice, cu un semn în dreptul răspunsului potrivit.

Convorbirea

Avantajul ei este că dă, într-un timp scurt, informații numeroase despre motivele interne ale conduitei și despre atitudinile copilului față de colegi, profesori și familie.

Cum se desfășoară convorbirea:

• este liberă sau structurată, spontană sau condusă pe o temă fixată dinainte;
• cel care o conduce respectă personalitatea copilului, are empatie, răbdare și intuiție și notează răspunsurile cu rigoare;
• de obicei convorbirea merge împreună cu observația.

La copiii cu deficiențe:

• se folosește un limbaj potrivit nivelului lor de înțelegere și o formă pe care o pot recepta: limbajul gestual și dactilemele la copiii cu deficiență de auz, limbajul verbal însoțit de material ilustrativ la copiii cu deficiență de intelect;
• cadrul trebuie să fie relaxat;
• avantajul ei la aceste persoane este că ele nu pot simula sau masca comportamentele și sunt mai sincere.

Reușita convorbirii depinde de sinceritatea dintre interlocutori și de climatul de încredere.

Anamneza și metoda biografică

Rolul anamnezei:

• este reperul principal pentru stabilirea momentului în care s-a produs deficiența și a cauzelor ei, deci a tipului și a gradului de deficiență;
• arată traseele importante ale dezvoltării și ale regresului copilului;
• arată caracteristicile mediului din care vine.

Cum se înțeleg termenii:

• antecedente eredocolaterale — bolile și deficiențele care au apărut la rudele copilului, pe linia părinților, și care pot avea o cauză genetică;
• antecedente personale — bolile și evenimentele din viața copilului însuși, de la sarcină și naștere până la momentul evaluării;
• fluctuațiile simptomelor — perioadele în care o manifestare se agravează sau se ameliorează;
• ancheta socială — culegerea de date despre familie și despre mediul în care trăiește copilul, făcută de obicei de asistentul social.

Metoda biografică

Denumirile „metoda biografică” și „anamneză” se folosesc uneori pentru aceeași metodă. În psihopedagogia specială, anamneza urmărește mai ales momentul producerii deficienței și cauzele ei, iar metoda biografică cuprinde întreaga istorie de viață a copilului: familia, școala, atitudinile, planurile.

Datele biografice se culeg prin mai multe procedee (Cosmovici, Iacob, 1998):

• analiza documentelor: documente școlare, fișe medicale;
• analiza produselor activității, de exemplu desenele, caietele elevului, lucrările de la activitățile practice;
• analiza cursului vieții: subiectul relatează viața lui de până atunci;
• analiza unor microunități biografice: subiectul relatează cum își petrece o zi obișnuită, o zi liberă, o zi din vacanță.

Importanța metodei biografice în intervenția educațională asupra copiilor cu dizabilități sau cu CES:

• arată istoria dificultăților copilului, deci și ce a funcționat sau nu în sprijinul primit până atunci;
• pune în evidență resursele copilului, nu numai dificultățile: interesele, disciplinele preferate, persoanele din familie pe care se poate baza;
• arată mediul familial, de care depind colaborarea cu părinții și continuarea acasă a activităților;
• prin proiectele de viitor și domeniile de interes, pregătește orientarea școlară și profesională;
• datele ei se adaugă în fișa psihopedagogică și stau la baza obiectivelor din planul de intervenție personalizat.