Specificul vieții sociale

Ce înseamnă viața socială a copilului cu dizabilitate

Viața socială a copilului cu dizabilitate cuprinde relațiile lui cu familia, cu copiii de vârsta lui, cu școala și cu comunitatea, precum și rolurile pe care le îndeplinește în aceste grupuri. Prin aceste relații copilul se socializează.

În viața socială se hotărăște dacă deficiența primară se transformă în handicap sau, prin compensare și prin adaptarea mediului, nu se transformă:

• dizabilitatea rezultă din interacțiunea dintre afectare și barierele mediului;
• barierele cele mai puternice sunt atitudinile.

Cum se înțelege definiția integrării sociale, termen cu termen:

• ansamblul relațiilor sociale — integrarea socială nu se reduce la o singură relație; cuprinde legăturile persoanei cu vecinii, cu colegii de muncă, cu vânzătorul din magazin, cu funcționarul de la ghișeu;
• atitudinile de respect și stimă — relațiile sunt bune sau rele și după felul în care ceilalți o privesc pe persoana cu cerințe speciale;
• manierele de interacțiune — felul concret în care oamenii vorbesc cu persoana, o ajută atunci când are nevoie sau o lasă să se descurce singură atunci când poate.

Copiii cu cerințe educaționale speciale au adesea afectate:

• deprinderile de conformare și de interiorizare a normelor și a schemelor de comportament;
• deprinderile de conduită civilizată, de igienă, de autoservire și de muncă.

De aceea viața socială se învață:

• prin învățare socială, în familie și în societate;
• prin programe de autonomie personală și socială.

Adaptarea socială și integrarea socială

Pentru copilul cu cerințe educaționale speciale, programele educaționale asigură întâi terapia și recuperarea, care fac posibile adaptarea și apoi integrarea socială.

Autonomia personală și socială

Programul general de autonomie personală și socială (Mușu și Taflan, 1997) pregătește viața socială a copilului pe plan personal și pe plan social:

• autonomia personală, adică autoservirea, autoîngrijirea și orientarea în mediul apropiat, îl face pe copil independent de adult în viața de fiecare zi;
• autonomia socială îl pregătește pentru viața cotidiană din afara familiei: copilul cunoaște mediul social, respectă normele de comportare civilizată, își reglează conduita după cerințele celorlalți și cooperează cu persoane cunoscute sau necunoscute.

Activitățile de socializare din program sunt vizitele, excursiile, serbările și organizarea timpului liber. Formarea comportamentului social urmărește competențele sociale, deplasarea, mobilitatea în comunitate și utilizarea resurselor comunității.

Formarea autonomiei personale și sociale este tratată pe larg în subcapitolul VII.4.

Familia

Relația mamă–copil are o importanță deosebită, iar copilul își petrece cea mai mare parte a timpului cu membrii familiei. Atitudinea familiei față de copilul cu dizabilitate hotărăște în mare măsură dezvoltarea lui socială.

După felul în care reacționează, părinții se grupează în mai multe categorii (Albu și Albu, 2000, apud Gherguț, 2013):

• părinții echilibrați acceptă repede situația, sunt calmi și cooperanți, iar copilul are în familie aceleași drepturi și obligații ca frații lui;
• părinții indiferenți manifestă lipsă de interes și de afecțiune, uneori respingere;
• părinții exagerați îl supraprotejează pe copil și îl fac dependent;
• părinții autoritari îl controlează strict, fără să îl lase să ia decizii;
• părinții inconsecvenți nu adoptă o atitudine stabilă, iar copilul devine nesigur.

Pe scurt:

• supraprotecția, respingerea, indiferența sau rușinea îl izolează;
• acceptarea, implicarea în programe și așteptările realiste îl susțin.

La deficiența de auz, interacțiunea timpurie dintre adult și copil, din care se formează comunicarea, este perturbată în familiile de auzitori:

• părinții stabilesc greu un dialog lejer, tind să conducă singuri jocul și devin directivi și restrictivi când comunicarea este dificilă, iar relația devine tensionată;
• copiii surzi ai părinților surzi au rezultate mai bune la intrarea în școală și se înțeleg mai ușor cu cei din jur, fiindcă împărtășesc cu părinții lor un limbaj comun.

La deficiența de vedere, la copiii instituționalizați apar dorul de părinți, nevroza de abandon și frustrația afectivă.

Achizițiile copilului sunt influențate de:

• nivelul de cunoaștere al părinților;
• pregătirea lor profesională;
• veniturile;
• disponibilitatea psihoafectivă de relaționare.

Consilierea familiei, cursurile pentru părinți și implicarea lor în evaluare și în programul personalizat sunt condiții ale integrării. Familia primește sprijin de la echipa școlii și iese din izolare prin relațiile cu familiile celorlalți copii.

Grupul de copii și școala

Copilul cu dizabilitate are nevoie, ca oricare copil, de copii de vârsta lui:

• de la ei învață modele de comportament, de limbaj și de joc pe care școala specială nu le poate oferi;
• prin ei se formează „curriculumul ascuns”.

Prezența la școala locală, valorizată social, îi dă copilului ocazia să fie cu ceilalți și după ore.

Atitudinea colegilor

Copiii obișnuiți:

• nu au, de regulă, prejudecăți formate, dar au curiozitate, teamă de necunoscut și tendința de a imita atitudinile adulților;
• nepregătiți, pot ignora, ridiculiza sau supraproteja colegul cu dizabilitate, iar acesta rămâne fără prieteni;
• informați pe măsura vârstei și implicați în activități comune cu roluri pentru fiecare, ei ajung la acceptare și la ajutor firesc.

Învățarea prin cooperare și jocul cu reguli formează această atitudine mai bine decât lecțiile despre toleranță.

Simpla includere într-o clasă nu este suficientă: cadrele didactice creează ocazii de comunicare, de relaționare și de cooperare, folosesc strategii de grupare diferită și asigură o ambianță emoțională de siguranță.

Sprijinul colegilor, pe tipuri de deficiență:

• la deficiența de auz, elevul integrat are nevoie de un coleg de bancă care îi repetă ce spune profesorul;
• la deficiența de vedere, un coleg poate fi ghid văzător, cu grijă ca rolul de ghid să nu îi îngreuneze învățarea.

Relațiile cu colegii, pe tipuri de dizabilitate:

• elevii cu deficiență de auz severă, care comunică prin limbaj mimico-gestual, își construiesc grupul lor, iar ceilalți ajung să îi evite;
• elevii cu tulburări de comportament au relații slabe cu colegii și cu adulții și sunt obișnuiți să fie pedepsiți;
• elevii cu dispraxie par stângaci în relații și se izolează;
• elevii cu tulburări din spectrul autist nu caută contactul, iar cei cu sindrom Asperger par ciudați colegilor când încearcă să își facă prieteni.