Specificul vieții sociale

Ce înseamnă viața socială a copilului cu dizabilitate

Viața socială a copilului cu dizabilitate este ansamblul relațiilor pe care le are cu familia, cu copiii de vârsta lui, cu școala și cu comunitatea și al rolurilor pe care le îndeplinește în aceste grupuri. Ea este locul în care deficiența primară se transformă în handicap sau, prin compensare și prin adaptarea mediului, nu se transformă: dizabilitatea rezultă din interacțiunea dintre afectare și barierele mediului, iar barierele cele mai puternice sunt atitudinile. Integrarea socială, adică relațiile bazate pe respect și pe stimă între persoana cu dizabilitate și ceilalți, este scopul spre care tind educația și recuperarea, iar integrarea școlară o pregătește. Copiii cu cerințe educaționale speciale au adesea afectate deprinderile de conformare și de interiorizare a normelor și a schemelor de comportament, deprinderile de conduită civilizată, de igienă, de autoservire și de muncă, de aceea viața socială se învață, prin învățare socială, în familie și în societate, și prin programe de autonomie personală și socială.

Familia

Familia este prima instanță de socializare, iar relația mamă–copil are importanță fundamentală; copilul își petrece cea mai mare parte a timpului cu membrii familiei. Atitudinea familiei față de copilul cu dizabilitate hotărăște în mare măsură dezvoltarea lui socială: supraprotecția, respingerea, indiferența sau rușinea îl izolează, iar acceptarea, implicarea în programe și așteptările realiste îl susțin. La deficiența de auz, interacțiunea timpurie dintre adult și copil, pe care se clădește comunicarea, este perturbată în familiile de auzitori: părinții stabilesc greu un dialog lejer, tind să comande jocul singuri și devin directivi și restrictivi când comunicarea este dificilă, iar relația se încarcă emoțional; copiii surzi ai părinților surzi se poartă mai bine și au rezultate mai bune la intrarea în școală, fiindcă împărtășesc cu ai lor un limbaj comun. La deficiența de vedere, la copiii instituționalizați apar dorul de părinți, nevroza de abandon și frustrația afectivă. Nivelul de cunoaștere al părinților, pregătirea lor profesională, veniturile și disponibilitatea psihoafectivă de relaționare influențează achizițiile copilului. Consilierea familiei, cursurile pentru părinți și implicarea lor în evaluare și în programul personalizat sunt condiții ale integrării; familia primește sprijin de la echipa școlii și iese din izolare prin relațiile cu familiile celorlalți copii.

Grupul de copii și școala

Copilul cu dizabilitate are nevoie, ca oricare copil, de copii de vârsta lui: de la ei învață modele de comportament, de limbaj și de joc pe care școala specială nu le poate oferi, și prin ei se formează „curriculumul ascuns”, relațiile, observațiile și experiențele informale prin care copilul află cum se leagă și cum se strică o prietenie, ce le place celorlalți, cum se comportă adulții. Prezența la școala locală, valorizată social, dă șansa de a fi cu ceilalți și după ore. Copiii obișnuiți nu au, de regulă, prejudecăți formate, dar au curiozitate, teamă de necunoscut și tendința de a imita atitudinile adulților; nepregătiți, pot ignora, ridiculiza sau supraproteja colegul cu dizabilitate, iar acesta rămâne fără prieteni. Informați pe măsura vârstei și implicați în activități comune cu roluri pentru fiecare, ei ajung la acceptare și la ajutor firesc; învățarea prin cooperare și jocul cu reguli formează această atitudine mai bine decât lecțiile despre toleranță. Simpla includere într-o clasă nu este suficientă: cadrele didactice creează ocazii de comunicare, de relaționare și de cooperare, folosesc strategii de grupare diferită și asigură o ambianță emoțională de siguranță. La deficiența de auz, elevul integrat are nevoie de un coleg de bancă care îi repetă ce spune profesorul; la deficiența de vedere, un coleg poate fi ghid văzător, cu grijă ca rolul de sprijin să nu îi îngreuneze învățarea. Elevii cu deficiență de auz severă, care comunică prin limbaj mimico-gestual, își construiesc grupul lor, iar ceilalți ajung să îi evite; elevii cu tulburări de comportament au relații slabe cu colegii și cu adulții și sunt obișnuiți să fie pedepsiți; elevii cu dispraxie par stângaci în relații și se izolează; elevii cu tulburări din spectrul autist nu caută contactul, iar cei cu sindrom Asperger par ciudați colegilor când încearcă să își facă prieteni.

Atitudinile celor din jur și respingerea socială

În evoluția lor, societățile au avut față de persoanele „diferite” atitudini mai ales negative, de la indiferență și rezervă la respingere și marginalizare, până la excludere socială și educațională; schimbarea a venit între 1970 și 1990, cu normalizarea, cu conștientizarea efectelor instituționalizării și cu responsabilizarea comunității. Persoana cu dizabilitate a fost privită pe rând ca pacient, ca client și, astăzi, ca cetățean egal în drepturi. Reacția de respingere socială apare la trei niveluri, fiecare cu rezolvarea lui (Verza și Holst, 1998): individual, din partea colegilor și a rudelor, rezolvat prin sfătuirea și ajutarea părinților și a școlilor ca să medieze integrarea și prin experiențe variate ale copilului în școală și în afara ei; organizațional, din partea școlilor și a cluburilor, rezolvat prin sprijinirea sistemului obișnuit ca să coopereze spre o integrare matură; societal, când copilul este văzut ca neaparținând societății, rezolvat prin îmbunătățirea imaginii serviciilor și a beneficiarilor și prin ocazii de interacțiune cu publicul. Acceptarea, care încheie procesul (Ritchie, 1988), are trepte: a fi acolo (în vecinătate, în școală), a fi afectat de ceea ce se întâmplă (a comunica, a lua decizii), a fi văzut ca parte a grupului (a nu fi exclus, a nu fi stigmatizat), a fi acceptat. Atitudinile părinților elevilor obișnuiți și ale cadrelor didactice, adesea rezervate din necunoaștere, se schimbă prin informare și prin colaborare; ele sunt tratate la capitolul despre integrare.

Persoanele cu dizabilitate intelectuală au dificultăți de evaluare a situațiilor sociale și a riscului, iar credulitatea și naivitatea socială le expun la a fi conduse și exploatate de alții, la victimizare, la implicare neintenționată în fapte antisociale și la abuz fizic și sexual; absența conștientizării pericolului face accidentele frecvente. De aici nevoia formării competenței sociale, a înțelegerii regulilor nescrise și a anticipării urmărilor faptelor.