Sari la conținut
EduCamp

Tematica de specialitate · V.1

✓ GRATUIT

Trăsăturile de specificitate ale evoluției psihofizice

Dezvoltarea, stagnarea și regresul la persoanele cu dizabilități, apoi trăsăturile de specificitate ale dezvoltării în deficiența mintală, heterocronia, heterodezvoltarea, eterogenitatea, vâscozitatea genetică, zona restrânsă a proximei dezvoltări, inerția patologică, rigiditatea, incompetența socială, fragilitatea personalității, cu tabloul particularităților cognitive, socioemoționale și adaptative.

Dezvoltare, stagnare și regres

Cum se înțelege:

  • paliere psihice — nivelurile activității psihice: senzorial-perceptiv, al gândirii, al limbajului, al afectivității, al voinței;
  • decalajul dintre paliere — un palier rămâne mult în urma celorlalte; de exemplu, la copilul cu deficiență de auz, limbajul rămâne în urmă, iar percepția vizuală se dezvoltă normal;
  • armonia dezvoltării generale — la copilul obișnuit, un progres al gândirii aduce progrese și în limbaj, în memorie, în voință; la copilul cu deficiență această legătură se pierde.

Posibilitățile de dezvoltare diferă de la o categorie de deficiență la alta:

  • la deficiențele de vedere, de limbaj, neuromotorii și de comportament, dezvoltarea poate continua pe tot parcursul vieții;
  • la deficiența de auz, dezvoltarea este mai lentă și cunoaște stagnări;
  • la deficiența de intelect, dezvoltarea este mult mai lentă, cu opriri, iar de la o anumită vârstă activitatea psihică regresează în întregul ei.

Laturile activității psihice nu evoluează la fel:

  • la deficiența de intelect și în polihandicap sunt afectate limitat și nesincron gândirea, imaginația, voința, creativitatea, calculul mental, generalizarea și abstractizarea, iar mai puțin modalitățile senzorial-perceptive, memoria, afectele și formarea unor trăsături de caracter;
  • la deficiența de auz, dificultățile țin de comunicare și de limbaj, iar progresele în acest plan produc salturi în toată activitatea psihică, mai ales în gândire, imaginație, motivație și voință;
  • persoana cu deficiență de vedere are dificultăți senzorial-perceptive, de orientare în spațiu și de reprezentare, compensate de o gândire, o memorie și o voință mai dezvoltate;
  • la tulburările de comportament și la afecțiunile fizice, procesele de cunoaștere rămân apropiate de normal, dar se modifică planul motivațional, volitiv și caracterial, ceea ce îngreunează autoreglarea și adaptarea.

Progresele, stagnările și regresele se judecă în raport cu:

  • tipul și gravitatea deficienței;
  • structura anatomofiziologică afectată;
  • calitatea procesului educațional-recuperativ.

De aici rezultă direcțiile intervenției:

  • categoriile de deficiență;
  • posibilitățile și limitele dezvoltării fiecăreia;
  • prognoza structurii personalității care poate fi modelată prin programe adaptate.

Tulburări primare și tulburări derivate

Tulburările care influențează structura și dinamica personalității se așază într-o ierarhie (Gh. Radu, 1999):

  • unele sunt primare, urmare directă a lezării organismului;
  • altele sunt derivate, secundar sau terțiar, și se adaugă în timp, din interacțiunea dintre organismul afectat și factorii de mediu.

Deosebirea dintre cele două categorii:

  • afecțiunile primare, de regulă anatomofiziologice, rezistă la intervenția terapeutic-compensatorie și țin de tratamentul medical;
  • afecțiunile derivate pot fi corectate, compensate sau prevenite prin măsuri psihopedagogice, mai ales printr-o învățare compensatorie începută în perioada optimă.

Orice deficiență, numită după palierul în care se află tulburarea primară, aduce cu sine și un ansamblu de tulburări derivate, care afectează mai ales funcțiile complexe:

  • psihomotricitatea;
  • limbajul;
  • mecanismele reglatoare conștiente;
  • autocontrolul.

Noțiunea de specificitate

După Gherguț (2013), tabloul clinic și psihopedagogic al deficienței mintale cuprinde zece elemente specifice, tratate pe rând în această lecție:

  • heterocronia;
  • heterodezvoltarea;
  • eterogenitatea;
  • incompetența socială;
  • vâscozitatea genetică;
  • inerția proceselor nervoase superioare și a limbajului;
  • incapacitatea concentrării atenției;
  • incapacitatea de a fixa și de a organiza elementele unei sarcini de lucru;
  • rigiditatea la nivelul scoarței cerebrale;
  • fragilitatea construcției personalității și infantilismul comportamental.

Trăsăturile de specificitate:

  • se accentuează odată cu gradul deficienței;
  • au fost descrise mai ales pentru deficiența mintală, unde alcătuiesc tabloul general, clinic și psihopedagogic;
  • nu au un caracter strict specific: în alte forme și în alte grade, ele se observă și la persoanele fără deficiențe (Verza, 2011); heterocronia este descrisă, de exemplu, și în dezvoltarea operațiilor gândirii la copiii nevăzători congenital;
  • se completează între ele: vâscozitatea genetică și inerția sunt manifestări, în planuri diferite, ale aceleiași rigidități a vieții psihice.

Nicio trăsătură nu apare la fel la toți copiii:

Prezența, îmbinarea și ponderea trăsăturilor depind de etiologia deficienței și de condițiile de mediu și de educație ale fiecărui copil. De aceea două fișe psihopedagogice cu același coeficient de inteligență nu descriu doi copii la fel.

Heterocronia

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

  • componentele dezvoltării generale — creșterea fizică, maturizarea sistemului nervos, procesele cognitive, afectivitatea, comportamentul social;
  • dezvoltarea somatică — creșterea corpului: înălțime, greutate, forță, maturizare sexuală;
  • vârsta mintală — nivelul la care se află copilul la probele de inteligență, exprimat în ani;
  • decalaj temporal — o componentă ajunge la un nivel mai târziu decât celelalte, iar diferența se măsoară în ani.

Deosebirea față de copilul obișnuit:

  • la copilul obișnuit, creșterea fizică și cea mintală merg în același ritm;
  • la copilul cu deficiență mintală, sincronismul lipsește, iar distanța dintre vârsta mintală și cea cronologică se mărește an de an.

Zazzo nu privește aceste ritmuri ca pe o simplă sumă:

Pentru Zazzo, persoana cu deficiență mintală este o structură de ansamblu, în care elementele au o semnificație nouă: dizabilitatea mintală este nu atât un deficit, cât o structură particulară, dată de integrarea dizarmonică a unor ritmuri de dezvoltare asincrone.

Un copil de zece ani cu vârsta mintală de șase ani nu este identic cu un copil obișnuit de șase ani; acesta din urmă are:

  • o experiență mai largă;
  • automatisme mai complexe;
  • alt statut social;
  • un ritm de dezvoltare mai rapid.

Heterocronia servește și:

  • diagnosticului diferențial față de pseudodeficiență;
  • stabilirii etiologiei.

Pentru metodologie, teza cere:

  • individualizarea și diferențierea acțiunilor educative;
  • metode care armonizează componentele personalității copilului;
  • raportarea intervenției la nivelul real al fiecărui palier, nu la vârsta cronologică.

Heterodezvoltarea și eterogenitatea

Cum se înțeleg cele două teze:

  • sub limită și peste limită — sub sau peste nivelul copilului obișnuit cu aceeași vârstă mintală; un elev de 12 ani cu vârsta mintală de 7 ani poate avea memoria mecanică peste nivelul unui copil de 7 ani și gândirea logică sub acest nivel;
  • proporția inversă — nivel global mai scăzut înseamnă aptitudini mai inegale; la un copil cu deficiență mintală profilul psihologic are diferențe mari între probe, nu valori apropiate;
  • relativa independență a unor aptitudini — o aptitudine, de exemplu cea muzicală sau cea pentru lucrul manual, se poate dezvolta bine chiar când inteligența generală este scăzută.

Vâscozitatea genetică și zona restrânsă a proximei dezvoltări

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

  • gândire „neterminată” — construcția intelectuală nu ajunge la ultimul stadiu descris de Piaget, cel al operațiilor formale;
  • raționamente abstracte — raționamente făcute numai cu noțiuni și cu propoziții, fără obiectele la care se referă;
  • primul sistem de semnalizare — semnalele venite direct prin analizatori: ce vede, aude și pipăie copilul; cuvântul ține de al doilea sistem de semnalizare.

Deosebirea față de dezvoltarea obișnuită:

  • adolescentul obișnuit ajunge la stadiul operațiilor formale, cu toate formele gândirii reversibile;
  • adolescentul cu deficiență de intelect rămâne la stadii intermediare, fără gândire formală; în situații noi sau la oboseală, gândirea lui revine la stadiile anterioare.

Urmările pentru învățare:

  • raționamentul rămâne dependent de primul sistem de semnalizare: dacă informațiile și instrucțiunile sunt date numai prin limbaj, fără modele, fără materiale și fără exemple concrete, copilul nu înțelege;
  • achizițiile nu se consolidează definitiv, deci conținuturile se reiau sistematic.

Zona proximei dezvoltări

Restrângerea zonei proximei dezvoltări se vede la clasă:

  • când nu poate rezolva singur o sarcină, copilul nu cere ajutorul adultului din proprie inițiativă;
  • când primește ajutor, nu știe întotdeauna cum să îl folosească;
  • nu simte nevoia de feedback, iar participarea lui la învățare este adesea mecanică.

Vâscozitatea genetică și zona restrânsă a proximei dezvoltări descriu același fenomen din două direcții:

  • Inhelder privește dezvoltarea dinspre stadiile trecute: copilul se desprinde greu de ele;
  • Vîgotski o privește dinspre stadiile următoare: copilul face pași mici și nesiguri spre ele.

Din cele două teze rezultă că întârzierea intelectuală nu este o simplă încetinire a aceluiași proces, ci o tulburare complexă a dezvoltării inteligenței, cu inegalități și oscilații, cu o evoluție lentă și neîncheiată.

Inerția patologică și rigiditatea

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

  • dinamica corticală — felul în care se succed, în scoarța cerebrală, procesele de excitație și de inhibiție;
  • mobilitatea proceselor nervoase — viteza cu care o excitație lasă locul unei inhibiții și invers, adică schimbarea rapidă a activității;
  • inerția — procesul nervos început continuă și după ce situația s-a schimbat; un anumit grad de inerție este necesar oricărei persoane, dar la deficientul de intelect el devine patologic.

Inerția se leagă de ceea ce M. S. Pevzner a numit simptomul central al sindromului oligofrenic: dificultățile accentuate de abstractizare și generalizare, explicate prin slăbirea analizei și sintezei corticale.

Manifestarea cea mai frecventă a acestui simptom este concretismul excesiv al gândirii: copilul rămâne la concretul imediat, în situația pe care o trăiește, nu generalizează și nu își verbalizează propria experiență.

În activitatea școlară, inerția se arată prin:

  • lentoarea operațiilor mintale și practice;
  • stereotipii în comportament și în vorbire;
  • repetarea fără discernământ a unor șabloane învățate mecanic;
  • sărăcia exemplificărilor originale;
  • greutatea cu care aplică în practică și transferă ce a învățat;
  • lipsa inițiativei și a spiritului critic;
  • curiozitate și interes cognitiv slabe;
  • inconsecvența gândirii, care renunță la un raționament corect la prima greșeală.

Inerția se vede și în limbaj:

  • copilul nu își însușește un vocabular nuanțat;
  • vorbește cu puține cuvinte și cu fraze stereotipe;
  • face greu comparațiile și generalizările.

Manifestările rigidității:

  • datele se construiesc și se susțin în limite rigide;
  • sinteza gândirii se elaborează greu;
  • persoana percepe cu întârziere schimbările situației și ale modului ei de viață.

Rigiditatea reacțiilor și a comportamentului adaptiv are drept efecte concretismul gândirii și perseverarea în același tip de activitate. Din cauza lor, gândirea nu mai coordonează activitatea: în fața unei sarcini, copilul începe imediat rezolvarea, impulsiv, fără să o analizeze înainte, condus de asemănări de formă și de elemente întâmplătoare. Lipsește momentul de orientare în sarcină.

Incompetența socială

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

  • adaptarea socială — persoana respectă cerințele mediului în care trăiește: regulile școlii, ale familiei, ale străzii;
  • maturitatea socială — persoana se comportă potrivit vârstei ei: un adolescent se descurcă singur acolo unde se descurcă ceilalți adolescenți;
  • calitatea relațiilor sociale — persoana are prieteni, colaborează, se înțelege cu cei din jur;
  • independența personală — persoana se îngrijește singură și ia singură decizii obișnuite.

Persoana cu deficiență mintală:

  • înțelege greu regulile nescrise ale grupului;
  • anticipează greu urmările faptelor ei;
  • își asumă greu rolurile sociale ale vârstei;
  • este expusă manipulării, din cauza sugestibilității.

Din această trăsătură decurge locul central al formării autonomiei personale și sociale în curriculumul învățământului special.

Comportamentul adaptativ

În definițiile actuale ale dizabilității intelectuale, competența socială a devenit comportamentul adaptativ.

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

  • gradul — comportamentul adaptativ nu este prezent sau absent, ci se măsoară, pe scale de comportament adaptativ;
  • standardele — ce se așteaptă de la o persoană de o anumită vârstă într-un anumit grup: un copil de 7 ani se îmbracă singur, un adolescent merge singur la școală;
  • abilități conceptuale — limbajul, cititul și scrisul, noțiunile de număr, de timp și de bani;
  • abilități sociale — relațiile cu ceilalți, respectarea regulilor, rezolvarea problemelor sociale;
  • abilități practice — activitățile de fiecare zi: îngrijirea personală, folosirea banilor, deplasarea, siguranța.

Definițiile comportamentului adaptativ au în comun (Bruininks, Thurlow și Gilmore, 1987):

  • învățarea abilităților necesare vieții în societate;
  • manifestarea comportamentelor potrivite vârstei și culturii;
  • funcționarea persoanei în raport cu nevoile fizice și cu participarea socială;
  • capacitatea de a menține relații sociale;
  • caracterul developmental, cu creșterea complexității odată cu vârsta;
  • reflectarea în comportamentele de fiecare zi.

La elevul cu dizabilitate intelectuală, o deprindere formată într-un context se transferă greu într-un context nou. Verza (2011) leagă dificultățile de transfer de rigiditatea gândirii și de nedezvoltarea limbajului intern.

Alte elemente ale tabloului clinic și psihopedagogic

Fragilitatea personalității este o trăsătură globală:

Structura personalității copilului cu deficiență mintală se deosebește de a copilului obișnuit nu numai cantitativ, ci și calitativ:

  • lipsesc trecerile succesive și gradate, plasticitatea și mobilitatea;
  • dezvoltarea insuficientă a sistemelor psihice, împreună cu concretismul și primitivismul gândirii, face ca lumea percepută și trăită să fie puțin diferențiată, la fel ca personalitatea (K. Lewin);
  • rigiditatea conduitei aduce probleme în relația cu ceilalți, mai ales în mediul școlar.

E. Verza (1973) a pus în evidență fragilitatea și labilitatea comportamentului verbal:

  • dificultățile de a exprima logico-gramatical conținutul situațiilor;
  • dificultățile de a-și adapta conduita verbală la schimbările mediului.

Copilul cu deficiență de intelect nu este egal cu el însuși:

  • nici în ritmul dezvoltării componentelor psihicului;
  • nici în alternarea etapelor de progres cu stagnări și regrese.

De aceea reacțiile la aceeași situație diferă între indivizi și, la același copil, între momente.

Particularitățile cognitive, socioemoționale și adaptative

Particularitățile cognitive, pe procese psihice:

  • sensibilitate cu praguri ridicate;
  • percepție fragmentară, îngustă și nediferențiată;
  • reprezentări sărace și rigide;
  • gândire concretă, cu abstractizare și generalizare afectate;
  • vâscozitate genetică și zonă restrânsă a proximei dezvoltări;
  • memorie cu fidelitate redusă;
  • atenție instabilă sau fixată rigid;
  • limbaj întârziat și sărac, cu rol reglator diminuat.

Particularitățile socioemoționale:

  • imaturitate afectivă, cu manifestări proprii unor vârste mai mici;
  • reacții emoționale explozive și disproporționate față de stimul, dar superficiale și schimbătoare;
  • sentiment de inferioritate din eșecuri repetate;
  • motivație lipsită de activism;
  • dependență de adult;
  • relații sociale sărace;
  • credulitate, adică naivitate socială și tendința de a fi condus de alții.

Particularitățile adaptative și comportamentale sunt limitări în abilitățile:

  • conceptuale: limbaj, citit-scris, noțiuni de număr, de timp și de bani;
  • sociale: relații, respectarea regulilor, rezolvarea problemelor sociale;
  • practice: activități cotidiene, autoîngrijire, siguranță, folosirea banilor și a transportului, rutine zilnice.

Limitările apar în grade diferite de la un copil la altul, iar deprinderile formate într-un context se transferă greu în contexte noi.

Apariții la examen

ExamenVariantaSubiectulTema
Definitivat 20213I.B.dtrei particularități psihopedagogice ale unui tip de dizabilitate
Definitivat 20262I.A.asemnificația conceptului de comportament adaptativ
Definitivat 20262I.A.bparticularitățile dezvoltării cognitive, socio-emoționale și comportamentale la dizabilitatea intelectuală
Definitivat 20262I.A.ctrei particularități ale comportamentului adaptativ la dizabilitatea intelectuală
Titularizare 20261I.Ftrei trăsături de specificitate din tabloul clinic și psihopedagogic al persoanei cu deficiență mintală

Flashcarduri

Citește întrebarea și formulează răspunsul. Apoi întoarce flashcardul și verifică.

Flashcardul 1 din 18

Știu: 0 De repetat: 0

Întrebare

Cum se desfășoară dezvoltarea psihică la persoanele cu deficiențe, față de cele fără deficiențe?

Apasă pe flashcard pentru a vedea răspunsul
Răspuns

Cum se desfășoară dezvoltarea psihică la persoanele cu deficiențe, față de cele fără deficiențe?

  • la persoanele fără deficiențe, dezvoltarea psihică este armonioasă pe ansamblu;
  • la persoanele cu deficiențe, decalajul dintre paliere devine evident;
  • progresul într-o caracteristică nu aduce neapărat progres în celelalte.

Sursa: Verza, E., Verza, F. E. (coord.), 2011, p. 39

Din tastatură: Spațiu întoarce flashcardul, ← și → trec la flashcardul precedent sau următor.

Hartă mentală

Pentru recapitulare, ascunde ideile, spune ce cuprinde fiecare ramură, apoi apasă pe titlul ei și verifică.

Citește în lecție →
Citește în lecție →
Citește în lecție →
Citește în lecție →
Citește în lecție →
Citește în lecție →
Citește în lecție →
Citește în lecție →
Citește în lecție →
Citește în lecție →

Test grilă

Bifează un răspuns la fiecare întrebare, apoi apasă „Vezi nota”. Răspunsurile corecte se arată după corectare.

  1. 1 Termenul de specificitate a deficienței de intelect a fost introdus în limbajul psihopedagogic de:

  2. 2 Heterocronia se caracterizează prin:

  3. 3 Teza heterodezvoltării, lansată de C. Păunescu, compară copilul cu deficiență mintală cu copilul obișnuit care are:

  4. 4 Potrivit tezei eterogenității (A. Piéron), cu cât nivelul global mediu este mai scăzut:

  5. 5 Vâscozitatea genetică (B. Inhelder) arată că gândirea persoanei cu deficiență mintală:

  6. 6 La copilul cu deficiență mintală, zona proximei dezvoltări este:

  7. 7 Inerția patologică a gândirii este expresia:

  8. 8 Un elev scrie 9 + 3 = 12 la o problemă de scădere, după o săptămână de probleme de adunare. Manifestarea ilustrează:

  9. 9 Principalul susținător al tezei incompetenței sociale este:

  10. 10 Comportamentul adaptativ cuprinde abilități:

Materialul acesta se citește pe educamp.ro și nu se tipărește.

Surse (4)
  • Gherguț, A., „Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice”, ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2013
  • Verza, E., Verza, F. E. (coord.), „Tratat de psihopedagogie specială”, Editura Universității din București, 2011
  • Roșan, A. (coord.), „Psihopedagogie specială. Modele de evaluare și intervenție”, Editura Polirom, Iași, 2015
  • Bratu, M., „Psihopedagogia deficienților de intelect”, Editura Universității din București, 2014
Actualizat: 28 octombrie 2026

Află când publicăm materiale noi

Materia este publicată treptat, capitol cu capitol. Înscrie-te pentru a primi un e-mail atunci când apare un capitol nou de psihopedagogie specială.

Vei primi mesaje numai despre ce ai selectat. Te poți dezabona oricând, dintr-o singură apăsare.