Consecințele deficienței asupra dezvoltării și integrării

De la deficiență la handicap

Consecințele unei deficiențe se înlănțuie pe trei planuri. Deficiența este pierderea sau anomalia unei structuri sau funcții anatomice, fiziologice sau psihice; incapacitatea este limitarea sau pierderea, ca urmare a deficienței, a capacității de a desfășura o activitate în felul socotit normal; handicapul este dezavantajul social care rezultă din deficiență și din incapacitate și care împiedică persoana să îndeplinească rolurile obișnuite ale vârstei, ale sexului și ale culturii ei. Lanțul nu este obligatoriu: aceeași deficiență poate produce incapacități diferite, iar aceeași incapacitate devine sau nu handicap după cerințele mediului și după atitudinile celor din jur. În Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății, dizabilitatea este rezultatul interacțiunii dintre problemele de sănătate și factorii personali și de mediu; ea nu este o însușire a persoanei, ci a raportului dintre persoană și mediu, deci consecințele deficienței se reduc și prin schimbarea mediului, nu numai a persoanei. Aceste noțiuni sunt tratate pe larg la capitolul introductiv; aici sunt urmărite consecințele în dezvoltare, în adaptare și în integrare.

Consecințele primare, secundare și terțiare în dezvoltare

Tulburările din structura personalității copilului cu dizabilitate au caracter primar sau derivat (Gh. Radu, 1999). Consecința primară este rezultatul nemijlocit al lezării: pierderea auzului, pierderea vederii, leziunea cerebrală care afectează inteligența, paralizia. Consecințele secundare apar din interacțiunea dintre organismul afectat și mediu, în condițiile specifice ale dezvoltării: la deficiența de auz, mutitatea, adică neînsușirea limbajului verbal; la deficiența de vedere, lipsa reprezentărilor vizuale și a orientării spațiale; la deficiența mintală, întârzierea limbajului și sărăcia reprezentărilor; la deficiențele fizice, limitarea experienței cognitive prin restrângerea câmpului de acțiune. Consecințele terțiare privesc personalitatea și adaptarea: particularitățile gândirii la copilul nedemutizat, verbalismul la nevăzător, retardul intelectual secundar la copilul cu deficiență fizică, de limbaj sau de comportament izolat de informație și de relații, sentimentul de inferioritate, complexele, tulburările de comportament, izolarea. Consecințele derivate sunt tulburări dobândite (abateri în dezvoltare, disontogenii) și depind de condițiile de mediu și de activismul cu care persoana participă la procesul educativ-compensator; ele afectează mai ales funcțiile complexe, psihomotricitatea, limbajul, mecanismele reglatoare conștiente și autocontrolul. Deosebirea are valoare practică: afecțiunile primare, anatomofiziologice, rezistă la intervenția psihopedagogică și țin de tratamentul medical; afecțiunile derivate pot fi corectate, compensate sau prevenite prin măsuri psihopedagogice, mai ales prin învățare compensatorie începută în perioada optimă. De aici principiul intervenției timpurii și regula după care măsurile de corectare, recuperare și compensare se aplică cât mai devreme, pentru eficiență și pentru prevenirea consolidării fenomenelor negative.

Momentul apariției deficienței hotărăște natura consecințelor. La deficiența de auz, pierderea auzului înainte de însușirea limbajului (surditate prelinguală) oprește dezvoltarea vorbirii abia începute și, fără protezare și demutizare timpurie, duce la mutitate și la întârzierea gândirii; pierderea auzului la doi-trei ani, în perioada de însușire a limbajului, lasă vocabularul sărac și structura gramaticală neformată, iar copilul comunică prin gesturi, depinde de adult și se izolează de auzitori. La deficiența de vedere, cecitatea congenitală sau apărută până la trei ani lasă copilul fără reprezentări vizuale, iar cecitatea dobândită mai târziu păstrează „urme” ale imaginilor, care se șterg treptat dacă nu sunt stimulate. La deficiența mintală, formele severe se manifestă din primii doi ani, prin întârzieri ale motricității și ale limbajului, iar formele ușoare pot rămâne neidentificate până la vârsta școlară, când apar dificultățile de învățare.

Consecințele asupra adaptării școlare

Adaptarea școlară este afectată prin fiecare proces psihic descris în subcapitolele anterioare și prin felul în care școala răspunde deficienței. La deficiența mintală, consecințele sunt eșecul repetat, decompensarea, la intelectul de limită plafonarea la nivelul claselor a V-a și a VI-a, urmată de reacții nevrotice și comportamentale, tulburările de conduită care cresc alarmant fără îndrumare, riscul ca copiii cu eșec școlar repetat să fie declarați cu deficiență mintală și riscul invers, al falsei deficiențe mintale: carențele afective grave, anxietatea insuccesului și sărăcia mediului blochează dezvoltarea intelectuală sau maschează posibilitățile reale, iar echilibrarea afectivă și un program de redresare pot aduce copilul la normalitate. De aici principiul potrivit căruia e mai puțin păgubos să supraapreciezi copilul orientat spre școala obișnuită decât să îl subapreciezi. La deficiența de auz, greșelile de recepție prin labiolectură se repetă în scris și lucrările seamănă cu ale copiilor cu deficiență mintală, dictarea și lectura sunt grele, limba străină cere metodologie proprie, iar trecerea la gimnaziu, cu profesori noi, aduce dificultăți de recepție. La deficiența de vedere, elevul are nevoie de timp suplimentar, de suport intuitiv și de adaptarea sarcinilor, iar evaluarea greșită a achizițiilor verbalizate este un risc. La deficiențele fizice, scrisul, educația fizică și sarcinile practice sunt afectate, iar copiii nedeplasabili sunt școlarizați la domiciliu. Copilul cu dizabilitate integrat fără pregătire și fără sprijin ajunge la o integrare fizică, prezent în clasă fără să învețe, la abandon și la neadaptare, cum s-a întâmplat în România după 1989, când integrarea a fost decretată fără resurse. Școala poate ea însăși produce dificultăți: deciziile profesorilor, sarcinile și organizarea activităților pot genera anxietate, insucces și conduite de respingere a școlii.

Consecințele asupra adaptării și integrării sociale

Consecințele sociale ale deficienței sunt sentimentul de inferioritate, atitudinile de evitare, anxietatea, dependența de adult, izolarea și autoizolarea, marginalizarea și stigmatizarea, pierderea rolurilor sociale ale vârstei. Ele nu decurg direct din deficiență, ci din felul în care persoana își trăiește deficiența (handicapul din conștientizare, după Nirje) și din felul în care ceilalți reacționează la ea (handicapul dobândit sau impus): atitudinile de respingere, mediul instituțional, lipsa contactelor sociale și lacunele culturale. Cel mai susceptibil de schimbare este handicapul dobândit; reducerea lui ușurează și celelalte. Comportamentul verbal și comunicarea au un loc aparte: deficiența de auz restrânge interrelaționarea timpurie și împinge spre izolare, tulburările de limbaj produc logofobie și retragere, iar la deficiența mintală lipsa abilităților de comunicare predispune la comportamente disruptive și agresive. Consecințele sociale se accentuează prin instituționalizare (hospitalism, dependență, incompetență socială) și se atenuează prin viața în comunitate, prin integrarea școlară în școala locală, prin pregătirea colegilor și a părinților lor și prin formarea autonomiei personale și sociale. Persoanele cu dizabilitate intelectuală rămân expuse manipulării, exploatării, victimizării și abuzului, din cauza credulității și a neconștientizării riscului.