Consecințele deficienței asupra dezvoltării și integrării

De la deficiență la handicap

Consecințele unei deficiențe se urmăresc pe trei planuri: al organismului, al activității și al rolului social. Fiecărui plan îi corespunde un aspect al deficienței.

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• metode clinice și paraclinice — examinarea făcută de medic și investigațiile de laborator sau cu aparatură, de exemplu audiometria la auz sau măsurarea acuității vizuale la vedere;
• cu caracter definitiv sau temporar — deficiența poate rămâne toată viața sau poate dura o perioadă, cum este pierderea de auz produsă de o otită netratată;
• împiedică efectuarea normală a unor activități — incapacitatea se descrie prin ce nu poate face persoana: să urmărească vorbirea, să citească un text tipărit, să se deplaseze fără ajutor;
• exigențele mediului — aceeași incapacitate produce un dezavantaj mai mare într-un mediu care cere ce persoana nu poate da și mai mic într-un mediu adaptat;
• inadaptare, marginalizare, segregare, excludere — persoana nu își poate îndeplini rolurile sociale ale vârstei, este ținută la marginea grupului sau separată de el.

Aceleași noțiuni au fost definite și în documentele Organizației Națiunilor Unite.

Succesiunea nu este obligatorie:

• aceeași deficiență poate produce incapacități diferite, după gravitatea ei și după intervenția primită;
• aceeași incapacitate devine sau nu handicap, după cerințele mediului și după atitudinile celor din jur.

Dizabilitatea nu este o însușire a persoanei, ci a raportului dintre persoană și mediu. Prin urmare, consecințele deficienței se reduc și prin schimbarea mediului, nu numai prin intervenția asupra persoanei.

Dizabilitatea și cerințele educaționale speciale

În școală, consecințele dizabilității apar sub forma cerințelor educaționale speciale.

Cum se explică relația:

• raport de cauzalitate — la copilul de vârstă școlară, dizabilitatea are ca urmare nevoi educaționale suplimentare, iar acestea cer școlarizare adaptată și intervenție de recuperare;
• raport de incluziune — elevii cu dizabilități sunt numai o parte dintre elevii cu cerințe educaționale speciale, aproximativ 2–3% față de 10–20% din populația școlară;
• domenii diferite — dizabilitatea descrie starea persoanei în relația ei cu mediul, iar cerințele educaționale speciale descriu răspunsul pe care îl cere școala.

Relația dintre dizabilitate și cerințele educaționale speciale este tratată pe larg și în subcapitolul I.2.

Consecințele primare și derivate în dezvoltare

Cum se înțelege:

• caracter primar — leziunea însăși: pierderea auzului, pierderea vederii, leziunea cerebrală care afectează inteligența, paralizia;
• caracter derivat — ce se adaugă peste leziune, în anii de dezvoltare, dacă mediul nu răspunde nevoilor copilului;
• disontogenie — dezvoltarea personalității copilului (ontogeneza) se desfășoară altfel decât la ceilalți copii;
• perioada optimă — vârsta la care o funcție se formează cel mai ușor; învățarea compensatorie începută atunci previne tulburările derivate.

Tulburările derivate afectează mai ales funcțiile psihice complexe:

• psihomotricitatea;
• limbajul;
• mecanismele reglatoare conștiente;
• autocontrolul.

Consecințe derivate, pe tipuri de deficiență:

• la deficiența de auz — mutitatea, adică neînsușirea limbajului verbal, și întârzierea gândirii, fiindcă limbajul nu se formează pe cale obișnuită;
• la deficiența de vedere — lipsa reprezentărilor vizuale, dificultățile de orientare spațială și riscul verbalismului: cuvinte folosite corect, dar fără reprezentarea obiectului;
• la deficiența mintală — întârzierea limbajului și sărăcia reprezentărilor;
• la toate tipurile — sentimentul de inferioritate, izolarea și tulburările de comportament, dacă persoana este respinsă sau supraprotejată.

Deosebirea are valoare practică: de aici decurge principiul intervenției timpurii. Măsurile de corectare, recuperare și compensare se aplică cât mai devreme, ca să fie eficiente și ca fenomenele negative să nu se consolideze.

Momentul apariției deficienței

Momentul apariției deficienței hotărăște natura consecințelor.

Vârsta de 2–3 ani este perioada în care copilul trece de la cuvinte izolate la propoziții. Pentru un copil care își pierde auzul la această vârstă, consecințele sunt:

• mutitatea, dacă vorbirea abia începuse: cuvintele învățate se pierd, iar limbajul verbal nu se mai formează fără demutizare;
• regresul vorbirii, dacă vorbirea era formată: vocabularul se sărăcește, vocea nu mai este controlată ca intensitate, iar construcția gramaticală a propozițiilor se strică.