Variabilele procesului de învățământ (numai la Titularizare)

Tema face parte numai din programa de Titularizare (punctul I.5 al tematicii de metodică). La Definitivat nu este cerută, dar termenii ei se folosesc în toate celelalte teme.

Ce sunt variabilele procesului de învățământ

Procesul de învățământ lucrează cu mai multe feluri de achiziții ale elevului, pe care programele și obiectivele le numesc și le urmăresc separat:

• cunoștințe;
• deprinderi, priceperi și abilități;
• capacități;
• aptitudini;
• competențe.

Ele sunt variabile pentru că:

• se schimbă în timpul procesului;
• fiecare depinde de celelalte: ce știe elevul îi hotărăște ce poate face, ce poate face îi lărgește ce poate învăța, iar aptitudinile lui hotărăsc cât de repede și cât de departe ajunge.

Cristea arată că din învățare rezultă:

• informații logice (noțiuni, judecăți, raționamente, legi, principii);
• deprinderi intelectuale și psihomotorii;
• strategii cognitive;
• atitudini față de cunoaștere.

Cunoștințele

Despre noțiune și definiție:

• ce este esențial despre o clasă de obiecte se strânge în noțiune;
• definiția alege din conținutul noțiunii câteva note necesare și suficiente;
• drumul de la percepție la noțiune trece adesea prin prototip, exemplarul tipic al unei categorii.

Cristea deosebește, după nivelul de conceptualizare:

• cunoștințele factuale — schema unei clase de obiecte;
• cunoștințele noționale — schema abstractă a însușirilor funcționale;
• cunoștințele procedurale — „a ști să faci”.

Cunoștințele se predau:

• inductiv, de la exemple și fapte concrete la definiție și regulă;
• deductiv, de la definiție la exemple;
• cel mai des, prin alternarea celor două căi.

Cucoș adaugă că elevul nu primește cunoștința gata făcută de la profesor: el o cucerește, în parte singur, și numai atunci ea devine a lui și poate fi folosită.

La elevul cu dizabilități:

• cunoștințele trebuie să fie concrete și operative, adică legate de obiecte și de situații și folosibile în viață;
• Gherguț arată că la deficiența mintală există riscul stocării „în lanț”, fără organizare, și al memorării mecanice; de aceea cunoștințele se așază în sisteme flexibile, se fixează în contexte variate și se cer exprimate cu cuvinte proprii;
• la copilul surd, cunoștințele se formează cu un vocabular sărac și au nevoie de suport vizual;
• la nevăzător, reprezentările se construiesc tactil și auditiv și trebuie verificate, ca să nu rămână verbalisme.

Deprinderile, priceperile, abilitățile

Deprinderile

Termenul arată gradul de stăpânire al unei acțiuni, nu o formațiune separată de ea. Există:

• deprinderi motorii — scrisul, îmbrăcatul, mersul cu bastonul;
• deprinderi intelectuale — calculul, analiza fonetică, schema de rezolvare a unui tip de problemă.

Pe amândouă le definește automatizarea secundară: au fost întâi acte conștiente și au devenit automate prin exercițiu. Deprinderile intelectuale sunt acțiuni interiorizate, cu veriga motorie redusă, și admit mai multă variație, de aceea pot fi numite scheme.

Formarea unei deprinderi trece, după Ionescu și Bocoș, prin etape:

• familiarizarea cu acțiunea și cu modelul ei;
• învățarea analitică, pe operații, cu efort și cu erori;
• organizarea și sistematizarea părților, când actele disparate se unesc, detaliile corecte se rețin, erorile și mișcările de prisos dispar, iar informația utilă se culege în momente-cheie, cu anticipare perceptivă;
• sinteza și integrarea într-o acțiune unitară, când un singur semnal declanșează toată secvența și atenția trece de la detalii la ansamblu.

Controlul trece de la exteroceptiv la proprioceptiv: atunci apare automatismul.

Priceperile și abilitățile

Același autor arată că repetarea în condiții identice duce la formarea deprinderilor, iar variabilitatea condițiilor, la formarea priceperilor.

În formularea principiului accesibilității, Cucoș pune împreună cunoștințele, priceperile și deprinderile, ca cele trei feluri de achiziții pe care conținutul învățământului trebuie să le facă accesibile.

Cosmovici și Iacob observă că abilitatea, ca și capacitatea, e privită ca trăsătură a persoanei, ceea ce o deosebește de aptitudine.

La elevul cu dizabilități:

• deprinderile se formează încet și cer, după Gherguț, metoda imitației și procedeele înlănțuirii și modelării;
• acțiunea se fragmentează în pași mici, fiecare pas se arată, se exersează și se leagă de următorul;
• deprinderile de autoservire, de muncă și de comportament civilizat sunt, la deficiența de intelect, ținta principală a școlii, pentru că ele dau independența.

Capacitățile și aptitudinile

Capacitatea se poate evalua direct, prin performanță.