Variabilele procesului de învățământ (numai la Titularizare)

Tema face parte numai din programa de Titularizare (punctul I.5 al tematicii de metodică). La Definitivat nu este cerută, dar termenii ei se folosesc în toate celelalte teme.

Ce sunt variabilele procesului de învățământ

Procesul de învățământ lucrează cu mai multe feluri de achiziții ale elevului, pe care programele și obiectivele le numesc și le urmăresc separat: cunoștințe, deprinderi, priceperi și abilități, capacități, aptitudini, competențe. Ele sunt variabile pentru că se schimbă în timpul procesului și pentru că fiecare depinde de celelalte: ce știe elevul îi hotărăște ce poate face, ce poate face îi lărgește ce poate învăța, iar aptitudinile lui hotărăsc cât de repede și cât de departe ajunge. Cristea arată că din învățare rezultă informații logice (noțiuni, judecăți, raționamente, legi, principii), deprinderi intelectuale și psihomotorii, strategii cognitive și atitudini față de cunoaștere, iar învățarea este, în sens larg, felul specific omului de a-și însuși cunoștințe, competențe și aptitudini.

Cunoștințele

Cunoștințele sunt, după Ionescu și Bocoș, reprezentări ale lumii: informații condensate în imagini, noțiuni și principii despre obiecte și despre relațiile dintre ele, care au însușirea de a fi adevărate. Ce este esențial despre o clasă de obiecte se strânge în noțiune; definiția alege din conținutul noțiunii câteva note necesare și suficiente. Drumul de la percepție la noțiune trece adesea prin prototip, exemplarul tipic al unei categorii. Cristea deosebește, după nivelul de conceptualizare, cunoștințele factuale (schema unei clase de obiecte), noționale (schema abstractă a însușirilor funcționale) și procedurale („a ști să faci”).

Cunoștințele se predau fie inductiv, de la exemple și fapte concrete la definiție și regulă, fie deductiv, de la definiție la exemple, cel mai des prin alternarea celor două căi. Cucoș adaugă că elevul nu primește cunoștința gata făcută de la profesor: el o cucerește, în parte singur, și numai atunci ea devine a lui și poate fi folosită.

La elevul cu dizabilități, cunoștințele trebuie să fie concrete și operative, adică legate de obiecte și de situații și folosibile în viață; Gherguț arată că la deficiența mintală există riscul stocării „în lanț”, fără organizare, și al memorării mecanice, de aceea cunoștințele se așază în sisteme flexibile, se fixează în contexte variate și se cer exprimate cu cuvinte proprii. La copilul surd, cunoștințele se formează cu un vocabular sărac și au nevoie de suport vizual; la nevăzător, reprezentările se construiesc tactil și auditiv și trebuie verificate, ca să nu rămână verbalisme.

Deprinderile, priceperile, abilitățile

Deprinderile sunt părțile automatizate ale activității: feluri de a acționa care au fost învățate și apoi fixate prin exercițiu și repetare, până au devenit automate (Ionescu și Bocoș); Cucoș le descrie ca acțiuni stereotipizate prin repetare. Termenul arată gradul de stăpânire al unei acțiuni, nu o formațiune separată de ea. Există deprinderi motorii (scrisul, îmbrăcatul, mersul cu bastonul) și deprinderi intelectuale (calculul, analiza fonetică, schema de rezolvare a unui tip de problemă). Pe amândouă le definește automatizarea secundară: au fost întâi acte conștiente și au devenit automate prin exercițiu. Deprinderile intelectuale sunt acțiuni interiorizate, cu veriga motorie redusă, și admit mai multă variație, de aceea pot fi numite scheme.

Formarea unei deprinderi trece, după Ionescu și Bocoș, prin etape: familiarizarea cu acțiunea și cu modelul ei; învățarea analitică, pe operații, cu efort și cu erori; organizarea și sistematizarea părților, când actele disparate se unesc, detaliile corecte se rețin, erorile și mișcările de prisos dispar, iar informația utilă se culege în momente-cheie, cu anticipare perceptivă; sinteza și integrarea într-o acțiune unitară, când un singur semnal declanșează toată secvența și atenția trece de la detalii la ansamblu. Controlul trece de la exteroceptiv la proprioceptiv: atunci apare automatismul.

Priceperile sunt folosirea cunoștințelor și a deprinderilor în situații noi, cu adaptare la condiții schimbate; ele nu sunt automatizate ca deprinderile și cer participarea gândirii. În formularea principiului accesibilității, Cucoș pune împreună cunoștințele, priceperile și deprinderile, ca cele trei feluri de achiziții pe care conținutul învățământului trebuie să le facă accesibile.

Abilitățile desemnează, în vorbirea curentă a programelor de învățământ special, ce poate face elevul într-un domeniu (abilități manuale, abilități practice, abilități de comunicare, abilități sociale); Cosmovici și Iacob observă că abilitatea, ca și capacitatea, e privită ca trăsătură a persoanei, ceea ce o deosebește de aptitudine.

La elevul cu dizabilități, deprinderile se formează încet și cer, după Gherguț, metoda imitației și procedeele înlănțuirii și modelării: acțiunea se fragmentează în pași mici, fiecare pas se arată, se exersează și se leagă de următorul. Deprinderile de autoservire, de muncă și de comportament civilizat sunt, la deficiența de intelect, ținta principală a școlii, pentru că ele dau independența.

Capacitățile și aptitudinile

Capacitatea este, după Cucoș, răspunsul potrivit la situații diverse, o modalitate conștientă de a rezolva probleme materiale, situaționale sau comportamentale. Cosmovici și Iacob definesc capacitatea psihică drept posibilitatea de a face cu succes o activitate aici și acum; ea ține de prezent și depinde mult de experiența în domeniu. Capacitatea se poate evalua direct, prin performanță.

Aptitudinea ține de potențialitate: posibilitatea ca, în condiții optime, persoana să ajungă la o capacitate ridicată într-un domeniu. Leontiev vedea în aptitudine însușirea generală de care depinde reușita într-o activitate, iar Cosmovici, însușirile persoanei care explică de ce unii oameni își însușesc mai ușor decât alții anumite cunoștințe, priceperi și deprinderi. Aptitudinea nu se poate evalua decât indirect, prin capacități; o arată ușurința învățării (elevul reține lucruri noi repede și fără efort vizibil) și ușurința și calitatea execuției. Aptitudinile sunt funcții cognitive și psihomotorii, deosebite de voință și de afectivitate; W. Stern le numea „dispoziții de înzestrare”, spre deosebire de „dispozițiile de orientare”, care stimulează sau blochează acțiunea. Nu există „lipsă de aptitudini”: orice om are, în orice domeniu, aptitudini dezvoltate mai mult sau mai puțin; cine are o aptitudine peste nivelul celor mai mulți este talentat. Cristea arată că, în psihologie, aptitudinea se definește prin raport cu capacitatea: capacitatea este conținutul obiectivat al aptitudinii.