Relația predare–învățare–evaluare–compensare

Procesul de învățământ ca sistem

Procesul de învățământ este, după Cristea, subsistemul cel mai important al sistemului de învățământ: cel care proiectează și realizează obiectivele pedagogice, prin activitățile didactice desfășurate de regulă în școală. Ionescu și Bocoș îl privesc ca sistem cu un flux de intrare (resursele umane și materiale: profesori, elevi, spații, dotări), un proces (cel de învățământ, care angajează resursele spre obiective) și un flux de ieșire (absolvenții, cu competențele și atitudinile cerute de societate). Cucoș arată că descrierea sistemică se face din trei puncte de vedere: funcțional (ce premise are sistemul, ce urmărește, ce rezultate obține), structural (resursele umane, materiale și financiare, conținuturile, formele de organizare, relațiile) și operațional (desfășurarea activității, metodele, strategiile).

Componentele principale ale procesului de învățământ, după Ionescu și Bocoș:

• obiectivele, care condensează cerințele societății și tipul de rezultate așteptate;
• agenții acțiunii: profesorii, elevii și, alături de ei, părinții, în „câmpul educațional”;
• conținuturile, adică bazele științei și ale culturii, programate după o logică și pe niveluri de dificultate;
• mijloacele de învățământ și materialul didactic;
• formele de organizare: lecții, activități practice, cercuri, excursii, vizite;
• câmpul relațional: relațiile profesor-elevi și elev-elev, climatul clasei;
• timpul: an, semestru, săptămână, oră.

Între aceste componente există legături ierarhice (finalitățile dimensionează conținuturile și strategiile), de dirijare (un conținut cere anumite metode), genetice (întâi conținuturile și metodele, apoi evaluarea), de funcționare (evaluarea reglează, prin feedback, toate celelalte componente) și de dezvoltare (o inovație în conținut sau în metode obligă la regândirea celorlalte). Cucoș, după Babanski, subliniază că legăturile care domină procesul de învățământ sunt cele de interacțiune: procesul există numai cât timp profesorul și elevii acționează unul asupra celuilalt; dacă legătura dintre predare și învățare se rupe, procesul își pierde unitatea.

Predarea, învățarea, evaluarea

Didactica modernă vede în procesul de învățământ trei componente de bază: predarea, învățarea, evaluarea (Ionescu și Bocoș).

Predarea este, în înțelesul curent, transmiterea de cunoștințe, de informații și de tehnici de lucru (Ionescu și Bocoș); ea pornește fie de la exemple și fapte concrete spre definiție și regulă (calea inductivă), fie de la definiții spre exemple (calea deductivă). Cristea o descrie prin corelația dintre subiectul educației (cadrul didactic, emițător) și obiectul educației (elevul, receptor), care cere un „repertoriu comun”: mesajul trebuie înțeles cognitiv, acceptat afectiv și urmat de o reacție a elevului. Aceeași sursă pune unitatea informativ-formativ între caracteristicile procesului: conținutul se transmite ca să producă efecte în personalitatea elevului, nu numai ca informație.

Învățarea este, din perspectivă pedagogică, activitatea pe care cadrul didactic o proiectează ca să schimbe comportamentul elevului, folosind capacitatea acestuia de a dobândi cunoștințe, deprinderi, strategii și atitudini cognitive (Cristea). Ce rezultă din ea: informații logice (noțiuni, judecăți, raționamente, legi, principii), deprinderi intelectuale și psihomotorii, strategii cognitive și atitudini față de cunoaștere. Procesul ei angajează nu numai dimensiunea cognitivă, ci și pe cea afectivă, motivațională și volitivă. Factorii interni sunt biologici (vârstă, sănătate) și psihologici (dezvoltare intelectuală, capacitate cognitivă, atitudini, stil de învățare); factorii externi sunt organizarea școlară (obiective, conținuturi, metodologie) și mediile socioculturale.

Evaluarea este, după Vlad, componenta de tip feedback a procesului: ea dă informațiile de care are nevoie reglarea și ameliorarea activității. Evaluarea are loc ori de câte ori unei realități educative i se apreciază valoarea; ea este un act de conducere a activității, mai ales în luarea deciziilor. În proiectul de acțiune educațională, fazele se înlănțuie: intuirea situației după experiența anterioară, proiectarea, organizarea și desfășurarea activității, evaluarea rezultatelor și a procesului, adoptarea deciziilor de ameliorare, care pregătesc obiectivele următoare. Cristea numește autoreglarea activității cadrului didactic după răspunsul elevului, prin circuite de conexiune inversă, a treia caracteristică a procesului de învățământ.

Cele trei componente nu sunt trei etape, ci trei fețe ale aceleiași activități: profesorul predă ca elevul să învețe, verifică ce a învățat și își schimbă predarea după ce a aflat.

Ce adaugă compensarea

La elevii cu dizabilități, relația predare-învățare-evaluare devine predare-învățare-evaluare- compensare. Gherguț formulează acest lucru ca principiu al asigurării unității instrucției, educației, compensării, recuperării și reeducării: orice activitate din procesul de învățământ are, alături de partea ei instructiv-educativă, o parte compensatorie și recuperatorie, care pune la lucru structurile și resursele psihofizice rămase funcționale ale copilului, ca el să își formeze abilitățile de adaptare și de integrare socioprofesională. Compensarea intră în fiecare dintre cele trei componente:

• în predare: conținutul se accesibilizează, se fragmentează în pași mici, se prezintă intuitiv și pe mai multe canale (văz, auz, tact, mișcare), iar canalul afectat este ocolit sau suplinit (limbaj mimico-gestual și labiolectură la surzi, Braille și tact la nevăzători, concret și repetiție la deficiența mintală); intuiția are, după Gherguț, rol compensator, de a crea reprezentări cu care copilul să poată opera;
• în învățare: învățarea folosește funcțiile păstrate, se face prin acțiune și prin exercițiu, cu multe reveniri, și urmărește nu numai cunoștințe, ci și antrenarea proceselor psihice afectate: percepție, reprezentare, gândire, limbaj, atenție, memorie; funcția formativ-educativ-compensatorie a metodelor didactice, de exersare și dezvoltare a proceselor psihice, este numită de Gherguț alături de funcțiile cognitivă, normativă și motivațională;
• în evaluare: se evaluează progresul elevului față de propriul nivel, cu instrumente adaptate canalului de comunicare, iar evaluarea măsoară și efectele compensatorii (ce funcție s-a ameliorat), nu numai cunoștințele; ea alimentează planul de intervenție personalizat.