Structura învățământului special. Scopul și obiectivele

Ce este învățământul special

Gherguț observă că:

• în înțelesul tradițional, învățământul special însemna educația școlară a copiilor cu deficiențe în instituții separate de celelalte școli;
• de aceea a apărut tendința de a înlocui expresia „învățământ special” cu „educație specială”, iar „copil deficient” cu „copil cu cerințe educative speciale”.

Conferința UNESCO de la Salamanca (1994) a adus în locul ei formula „educație pentru toți” și „școală incluzivă”, care cere reforma școlii obișnuite ca să cuprindă o diversitate cât mai mare de elevi.

În România, Strategia privind acordarea de șanse egale tuturor copiilor (începută în 1998) a urmărit trei direcții:

• șanse egale în școlile obișnuite pentru toți copiii;
• pregătirea școlilor obișnuite să primească elevii cu dizabilități;
• condiții de dezvoltare în comunitate prin asistență psihopedagogică în școală, asistență în familie și servicii sociale.

Formele de organizare

Gherguț arată că un copil cu cerințe educative speciale poate fi cuprins în trei feluri:

• într-o unitate de educație specială;
• într-o grupă sau clasă specială dintr-o grădiniță ori școală obișnuită;
• individual, într-o clasă obișnuită.

Legea 448/2006, redată de Verza, prevede la art. 14 că educația persoanelor cu handicap se face prin:

• unități de învățământ special;
• integrarea individuală în unități de învățământ de masă, inclusiv cu predare în limbile minorităților;
• grupe sau clase speciale compacte, integrate în unități preșcolare și școlare de masă;
• servicii educaționale prin cadre didactice itinerante sau de sprijin;
• școlarizare la domiciliu, până la absolvirea liceului, dar nu după 26 de ani;
• educația „la patul de spital”, pe durata spitalizării;
• alternative educaționale.

Aceste forme au fost păstrate de Legea educației naționale nr. 1/2011. Prevederile ei despre învățământul preuniversitar au fost abrogate din 3 septembrie 2023 prin Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, care prevede că:

• învățământul special și special integrat este parte integrantă a sistemului național de învățământ, este gratuit și se organizează, de regulă, ca învățământ cu frecvență (art. 68 alin. (7));
• educația specială se desfășoară prin învățământul special și special integrat și îi cuprinde pe beneficiarii primari cu CES integrați în învățământul de masă, pe cei din clase sau grupe speciale din învățământul de masă, pe cei din învățământul special, pe cei spitalizați mai mult de 4 săptămâni („Școala din spital”) și pe cei nedeplasabili, școlarizați la domiciliu (art. 68 alin. (2));
• în învățământul obligatoriu, educația specială se realizează pe patru niveluri de sprijin: bazal, suplimentar, intensiv și special; la ultimul nivel, activitățile se desfășoară în unități de învățământ special (art. 69 alin. (2)–(9));
• nivelul de sprijin este stabilit de comisii la nivel județean, numite prin intermediul centrului județean de resurse și asistență educațională (CJRAE/CMBRAE), după o evaluare de specialitate (art. 69 alin. (10), (10^1)); înainte de 2011, orientarea școlară era hotărâtă de comisia pentru protecția copilului, pe baza raportului de evaluare complexă;
• orientarea dinspre învățământul special spre cel de masă și invers se face cu consultarea părinților, care pot contesta decizia (art. 69 alin. (17));
• educația specială se organizează, în general, în unitatea de învățământ din proximitatea domiciliului elevului (art. 70 alin. (1)).

Nivelurile de sprijin, planul educațional personalizat și orientarea școlară sunt prezentate pe larg în subcapitolul despre cadrul normativ și legislativ.

Unitățile de învățământ special

Unitățile de învățământ special (Vlad, 1999; Gherguț, 2013):

• grădinițe speciale, pentru copii de 3–7 ani cu deficiențe de vedere, de auz, mintale, neuromotorii, organizate autonom sau ca grupe în grădinițe obișnuite;
• școli speciale cu clasele I–VIII (astăzi, cu clasa pregătitoare), pentru elevii cu deficiențe mintale, senzoriale, neuromotorii, socioafective, în care elevii ajung pe baza orientării; clasele au efective reduse, de regulă jumătate din efectivul unei clase obișnuite (Verza);
• școli profesionale speciale și licee speciale, pentru pregătirea profesională și pentru continuarea studiilor;
• centrele școlare pentru educație incluzivă, în care școala specială s-a transformat după 2005: școlarizează elevii cu deficiențe și oferă servicii școlilor obișnuite (profesori itineranți, formare, resurse);
• centrele de zi, de educație, de recuperare și de pedagogie curativă, alternative care nu fac școală în sensul propriu, ci recuperare medicală, fizică, socială și afectivă, kinetoterapie, terapie ocupațională și socializare, ca să păstreze copilul în comunitate.

Gherguț arată că, după Salamanca, școlile speciale pot deveni resursă pentru școlile incluzive:

• centre de formare și de resurse de personal;
• instituții pentru numărul mai mic de copii care nu pot fi cuprinși în școala obișnuită;
• furnizor de sprijin de specialitate pentru școlile obișnuite.

Repartizarea unui copil în învățământul special pe timp nelimitat rămâne o excepție, numai când instruirea în clasele obișnuite nu îi poate satisface nevoile.

Serviciile de sprijin

Serviciile de sprijin pentru elevii integrați:

• profesorul de sprijin, angajat al școlii speciale, al unui centru sau al școlii incluzive, lucrează cu copiii cu CES în afara orelor și participă la ore, alături de învățător sau profesor;
• profesorul itinerant are statut asemănător, dar se deplasează între școlile unei zone și, la nevoie, acasă la elevii care nu pot veni la școală (Verza).

Cadrul legal:

• funcțiile de învățător itinerant și profesor itinerant au fost prevăzute în Statutul personalului didactic din 1997;
• Ordinul MEC 5379/2004 a dat metodologia serviciilor educaționale prin cadre didactice de sprijin sau itinerante.