Structura învățământului special. Scopul și obiectivele

Ce este învățământul special

Învățământul special este partea sistemului național de învățământ organizată pentru copiii și elevii cu deficiențe (mintale, senzoriale, fizice, de limbaj, socioafective, de comportament, asociate) și pentru cei cu dificultăți de învățare, cu ritm lent, cu intelect liminar sau cu tulburări instrumentale; scopul ei este să îi instruiască, să îi educe, să îi recupereze și să îi integreze social (Vlad, 1999). Gherguț observă că, în înțelesul tradițional, învățământul special însemna educația școlară a copiilor cu deficiențe în instituții separate de celelalte școli; de aceea a apărut tendința de a înlocui expresia „învățământ special” cu „educație specială”, iar „copil deficient” cu „copil cu cerințe educative speciale”. Educația specială are două sensuri:

• în sens restrâns, se suprapune cu învățământul special: educație specializată, în instituții speciale, pentru copiii cu diferite deficiențe;
• în sens larg, cuprinde toți elevii care, din cauza unor dificultăți de învățare ori de dezvoltare, nu ajung singuri la nivelul de educație cerut de vârstă și de comunitate; în acest sens ea a devenit și un atribut al școlii obișnuite.

Conferința UNESCO de la Salamanca (1994) a adus în locul ei formula „educație pentru toți” și „școală incluzivă”, care cere reforma școlii obișnuite ca să cuprindă o diversitate cât mai mare de elevi. În România, Strategia privind acordarea de șanse egale tuturor copiilor (începută în 1998) a urmărit trei direcții: șanse egale în școlile obișnuite pentru toți copiii, pregătirea școlilor obișnuite să primească elevii cu dizabilități, și condiții de dezvoltare în comunitate prin asistență psihopedagogică în școală, asistență în familie și servicii sociale.

Formele de organizare

Gherguț arată că un copil cu cerințe educative speciale poate fi cuprins în trei feluri: într-o unitate de educație specială, într-o grupă sau clasă specială dintr-o grădiniță ori școală obișnuită, sau individual, într-o clasă obișnuită. Legea 448/2006, redată de Verza, prevede la art. 14 că educația persoanelor cu handicap se face prin:

• unități de învățământ special;
• integrarea individuală în unități de învățământ de masă, inclusiv cu predare în limbile minorităților;
• grupe sau clase speciale compacte, integrate în unități preșcolare și școlare de masă;
• servicii educaționale prin cadre didactice itinerante sau de sprijin;
• școlarizare la domiciliu, până la absolvirea liceului, dar nu după 26 de ani;
• educația „la patul de spital”, pe durata spitalizării;
• alternative educaționale.

Legea educației naționale 1/2011 păstrează aceste forme: învățământul special și special integrat este parte a sistemului național, gratuit, organizat pentru toate nivelurile, iar elevul cu cerințe educaționale speciale învață fie în școala specială, fie în școala de masă, cu sprijin. Accesul se face pe baza certificatului de orientare școlară și profesională, eliberat de comisia de orientare școlară și profesională de la nivelul centrului județean de resurse și de asistență educațională (înainte de 2011, de comisia pentru protecția copilului, pe baza raportului de evaluare complexă). Textul actual al legii se citește din actul normativ în vigoare.

Unitățile de învățământ special (Vlad, 1999; Gherguț, 2013):

• grădinițe speciale, pentru copii de 3–7 ani cu deficiențe de vedere, de auz, mintale, neuromotorii, organizate autonom sau ca grupe în grădinițe obișnuite;
• școli speciale cu clasele I–VIII (astăzi, cu clasa pregătitoare), pentru elevii cu deficiențe mintale, senzoriale, neuromotorii, socioafective, în care elevii ajung pe baza orientării; clasele au efective reduse, de regulă jumătate din efectivul unei clase obișnuite (Verza);
• școli profesionale speciale și licee speciale, pentru pregătirea profesională și pentru continuarea studiilor;
• centrele școlare pentru educație incluzivă, în care școala specială s-a transformat după 2005: școlarizează elevii cu deficiențe și oferă servicii școlilor obișnuite (profesori itineranți, formare, resurse);
• centrele de zi, de educație, de recuperare și de pedagogie curativă, alternative care nu fac școală în sensul propriu, ci recuperare medicală, fizică, socială și afectivă, kinetoterapie, terapie ocupațională și socializare, ca să păstreze copilul în comunitate.

Gherguț arată că, după Salamanca, școlile speciale pot deveni resursă pentru școlile incluzive: centre de formare și de resurse de personal, instituții pentru numărul mai mic de copii care nu pot fi cuprinși în școala obișnuită, furnizor de sprijin de specialitate pentru școlile obișnuite. Repartizarea unui copil în învățământul special pe timp nelimitat rămâne o excepție, numai când instruirea în clasele obișnuite nu îi poate satisface nevoile.

Serviciile de sprijin pentru elevii integrați: profesorul de sprijin, angajat al școlii speciale, al unui centru sau al școlii incluzive, lucrează cu copiii cu CES în afara orelor și participă la ore, alături de învățător sau profesor; profesorul itinerant are statut asemănător, dar se deplasează între școlile unei zone și, la nevoie, acasă la elevii care nu pot veni la școală (Verza). Funcțiile de învățător itinerant și profesor itinerant au fost prevăzute în Statutul personalului didactic din 1997, iar Ordinul MEC 5379/2004 a dat metodologia serviciilor educaționale prin cadre didactice de sprijin sau itinerante. Alături de ei lucrează profesorul-logoped din cabinetele logopedice interșcolare, profesorul-psiholog și consilierul școlar.

Elemente comune și elemente diferențiatoare

Vlad (1999) așază față în față învățământul obișnuit și cel special.

Elementele comune:

• amândouă sunt parte a sistemului național de învățământ, cu aceeași structură pe niveluri și cu aceleași obiective generale;
• învățământul primar este obligatoriu și de zi, învățământul de stat este gratuit, predarea se face în limba română, iar minorităților li se asigură predarea în limba maternă;
• educația specială are caracter național și este responsabilitatea tuturor celor care lucrează în învățământ; e accesibilă, flexibilă și comprehensivă;
• pe baza evoluției copilului se pot face reorientări, dinspre școala specială spre cea obișnuită și invers, cu acordul familiei;
• în parteneriat, școlile obișnuite și cele speciale fac integrarea prin grupe și clase speciale sau individual.

Elementele diferențiatoare: