Frecvența diferitelor tipuri de dizabilități

Prevalență și incidență

Prevalența este proporția persoanelor care au o anumită dizabilitate într-o populație, la un moment dat; incidența este numărul cazurilor noi care apar într-o perioadă, de regulă un an, raportat la populație sau la numărul nașterilor. Prevalența arată cât de răspândită este dizabilitatea și câte servicii sunt necesare; incidența arată cât de des apare și cât de eficientă este prevenirea. Cifrele diferă mult de la un studiu la altul, din mai multe cauze:

• definițiile și pragurile folosite nu sunt aceleași (unde se pune limita dintre intelectul de limită și deficiența mintală ușoară, ce pierdere în decibeli se consideră hipoacuzie, dacă dificultățile de învățare sunt sau nu cuprinse);
• criteriile de identificare s-au schimbat în timp (de la coeficientul de inteligență la comportamentul adaptativ, de la autismul infantil la spectrul autist);
• populația studiată diferă (copii sau adulți, populația generală sau copiii din evidența serviciilor);
• condițiile de viață și de sănătate diferă de la o regiune la alta (trahomul și carența de vitamină A dau orbire în zone sărace, oxigenoterapia prematurilor dă retinopatie în țările dezvoltate);
• multe cazuri ușoare rămân neidentificate, iar cele identificate depind de existența serviciilor de depistare.

Din această cauză, cifrele de mai jos sunt ordine de mărime, nu valori exacte, iar la examen ele se dau cu sursa lor și cu marja de variație.

Frecvența dizabilităților în populația generală și școlară

Elevii cu cerințe educaționale speciale sunt între 10 și 20% din populația școlară, fiindcă între ei intră, pe lângă elevii cu dizabilități, care sunt cam 2–3% din populația școlară a lumii, o categorie largă de elevi cu dificultăți în activitatea școlară, adică forme felurite de insucces școlar. În Uniunea Europeană, dizabilitatea privește aproximativ 45 de milioane de cetățeni de vârstă activă, iar nevoile educaționale speciale 15 milioane de copii. În Statele Unite, aproximativ 5 milioane de elevi, adică 12% din populația școlară, au cerințe educaționale speciale. Proporția persoanelor cu incapacități crește cu vârsta:

Felul în care sunt școlarizați elevii cu dizabilități diferă mult între țări: în Flandra, 5,2% din elevi învață în școli speciale, în Italia numai 0,01%.

Frecvența pe tipuri de dizabilități

Deficiența mintală. După statisticile Organizației Mondiale a Sănătății, deficiența mintală atinge cam 3–4% dintre copii, cu grade și cu forme variate; după criteriile actuale, care cer și deficit al comportamentului adaptativ, prevalența dizabilității intelectuale este de aproximativ 1% din populația generală, cu rate care variază cu vârsta, iar forma severă are o incidență de circa 6 cazuri la 1 000 de persoane. Repartiția pe grade: forma ușoară cuprinde aproximativ 85% dintre persoanele cu deficiență mintală, forma medie aproximativ 10%, forma gravă 3–4% și forma profundă 1–2%. Băieții sunt diagnosticați mai des decât fetele, cu un raport de 1,6 la 1 la forma ușoară și de 1,2 la 1 la forma severă.

Deficiențele de auz. Aproximarea cea mai frecventă a surdității la vârsta copilăriei este de un caz la 1 000 de locuitori; odată cu vârsta, dereglările aparatului auditiv cresc, la peste 10% dintre adulți și la peste 50% dintre persoanele de vârsta a treia. Statistic, un om din zece are, într-o măsură mai mare ori mai mică, tulburări de auz, iar un studiu recent găsește pierderi auditive de diferite grade la o parte însemnată dintre copiii de 7 până la 18 ani. În cel puțin jumătate dintre cazurile de surditate sunt implicați factori genetici, iar un sfert dintre pierderile congenitale sunt nongenetice, produse prenatal; sindromul Usher se întâlnește la 3–6% (după alte surse 5–10%) dintre copiii cu deficiență de auz, iar peste jumătate dintre copiii cu sindrom Down au otite medii seroase cu hipoacuzie de transmisie. În războaie, epidemii și calamități incidența surdității crește.

Deficiențele de vedere. O cincime din cazurile de orbire de pe glob se datorează cataractei neoperate, de infecțiile oculare, de bolile prin carența vitaminei A, de onchocercoză, de glaucom și de traumatisme, boli întreținute de condițiile precare de viață din unele zone ale Africii și Asiei. Peste 50% dintre persoanele de peste 60 de ani au boli oculare (cataracta senilă, degenerescența maculară, glaucomul tardiv, prezbiția), multe tratabile. La copii, paralizia cerebrală (2 până la 2,5 cazuri la 1 000 de nașteri) este cauza principală a deficienței vizuale cerebrale: deficiențe de vedere oculomotorii și senzoriale apar la 40 până la 75% dintre copiii cu paralizie cerebrală. Galactosemia, boală metabolică rară cu urmări oculare, are o incidență de 1 la 48 000 de nou-născuți.

Deficiențele neuromotorii. Paralizia cerebrală (infirmitatea motorie cerebrală) apare la 2 până la 2,5 din 1 000 de nou-născuți; poliomielita, encefalitele și meningitele au avut o mare incidență în infirmități înainte de vaccinare și de antibiotice. Prematuritatea, factor de risc pentru deficiențele neuromotorii, se regăsește la aproximativ 70% dintre copiii cu dificultăți de învățare.

Tulburările de limbaj. Sunt cele mai frecvente tulburări la vârsta preșcolară și școlară mică. Bâlbâiala se estimează la 1–2% dintre copii și la 1% dintre adulți, cu un raport de trei băieți la o fată; în copilărie riscul de bâlbâială atinge 5% dintre copii, iar în peste trei sferturi dintre cazuri debutul este înainte de 3 ani și jumătate. Tulburările de limbaj au incidență mai mare și simptome mai grave la sexul masculin. La școlarii cu dizabilitate intelectuală, tulburările de limbaj sunt mai frecvente decât la ceilalți: dislalia și bâlbâiala ușoară coexistă cu disgrafia în clasele mici, iar disgrafiile se mențin în număr mare și în clasele mari.