Clasificarea dizabilităților

De ce și după ce criterii se clasifică dizabilitățile

Printre direcțiile de studiu ale psihopedagogiei speciale se află:

• descrierea analitică, comparativă și etiologică a categoriilor de persoane cu cerințe speciale;
• elaborarea criteriilor după care tulburările și deficiențele lor se clasifică pe niveluri și pe grade.

Clasificarea are urmări practice:

• stă la baza diagnosticului diferențial și a prognosticului;
• arată ce adaptări ale curriculumului școlar sunt necesare pentru fiecare categorie;
• fundamentează deciziile comisiilor de evaluare complexă privind orientarea copilului spre o anumită formă de educație și spre anumite servicii de sprijin;
• orientează alegerea programului de intervenție.

Clasificările folosite îmbină criterii medicale, psihologice, pedagogice și sociale. Criteriile cele mai des întâlnite sunt:

• tipul deficienței (funcția sau structura afectată): mintală, senzorială, fizică și neuromotorie, de limbaj, de comportament, asociată;
• gradul (severitatea): ușoară, moderată, severă, profundă, măsurată prin coeficientul de inteligență, prin pierderea de auz în decibeli, prin acuitatea vizuală;
• etiologia: ereditară sau dobândită, endogenă sau exogenă;
• momentul apariției: congenitală sau dobândită, prenatală, perinatală, postnatală, la vârsta mică, preșcolară sau școlară;
• localizarea anatomică a afecțiunii: de transmisie sau de percepție la auz, pe segmentele analizatorului la vedere, centrală sau periferică la neuromotorii;
• criteriul mixt medico-educațional-social: educabil, semieducabil, antrenabil, dependent;
• intensitatea sprijinului necesar: intermitent, limitat, extensiv, pervaziv.

Clasificarea Internațională a Funcționării (CIF)

Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății (CIF), a Organizației Mondiale a Sănătății, din 2001:

• nu mai clasifică „consecințele unei boli”, ca versiunea din 1980, ci „componentele sănătății”;
• folosește un model biopsihosocial, care leagă modelul medical de cel social;
• componentele lui sunt: condiția de sănătate (tulburarea sau boala), structurile și funcțiile organismului, activitatea și participarea, împreună cu factorii contextuali, de mediu și personali.

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• deficiența — afectarea unei structuri sau a unei funcții a organismului, de exemplu pierderea auzului;
• limitarea de activitate — dificultatea persoanei de a îndeplini o activitate, de exemplu de a urmări explicația profesorului;
• restricția de participare — dificultatea de a lua parte la viața grupului, de exemplu la discuțiile din clasă sau la activitățile cu colegii;
• interacțiunea individ-context — dizabilitatea se stabilește prin raportare la mediul în care trăiește persoana, nu numai după diagnosticul medical.

Relația dintre deficiență, limitare și restricție nu este una simplă:

• nu orice deficiență duce la limitări (lipsa unui deget);
• există boli fără limitări de activitate, dar cu restricții de participare produse de stigmatizare (infecția cu HIV);
• există limitări fără deficiențe evidente (bolile cronice).

Dizabilitatea și cerințele speciale:

• dizabilitatea dă naștere cerințelor educaționale speciale, care cer servicii de asistență psihoeducațională;
• cerințele speciale, în sensul cel mai larg, cer servicii medicale, sociale, psihoeducaționale și juridice.

Clasificarea după tipul deficienței

Psihopedagogia specială deosebește, după structura sau funcția afectată, mai multe tipuri de deficiențe.

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• reducerea semnificativă a capacităților psihice — nu o întârziere trecătoare, ci o scădere măsurabilă a gândirii, a memoriei, a limbajului, care se vede la evaluarea psihologică;
• mecanismele de adaptare — felul în care persoana răspunde la situațiile noi: se orientează într-un loc necunoscut, rezolvă o problemă practică, respectă regulile unui grup;
• standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural — ce se așteaptă de la o persoană de o anumită vârstă în comunitatea în care trăiește;
• stare de handicap — dezavantajul pe care îl are persoana față de ceilalți membri ai comunității, ca urmare a acestor dificultăți.

Deosebirea dintre cei doi termeni:

• deficiența mintală privește un mod anormal de organizare și de funcționare mintală, care afectează întreaga personalitate;
• deficiența de intelect privește dificultatea de a face față sarcinilor de învățare neadaptate copilului, chiar atunci când organizarea mintală este normală.

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• analizatorii vizual și auditiv — sistemele prin care se primesc informațiile vizuale și sonore, de la organul de simț până la scoarța cerebrală;
• viața de relație cu factorii de mediu — orientarea în spațiu, recunoașterea obiectelor și a persoanelor, comunicarea cu cei din jur;
• procesele psihice — percepția, reprezentările, gândirea și limbajul se formează pe baza informațiilor primite prin analizatori; când unul este afectat, ele se formează altfel;
• rezonanța în conduită — deficiența se vede și în comportament: un copil cu deficiență de auz care nu înțelege ce i se spune se poate retrage din grup sau poate reacționa agitat.

Cele trei categorii se deosebesc prin locul în care se află cauza:

• la deficiențele fizice, cauza este în corp: oase, articulații, mușchi, membre;
• la deficiențele neuromotorii, cauza este în sistemul nervos, care transmite comanda către mușchi;
• la tulburările psihomotorii, cauza este în procesele psihice care controlează mișcarea.

Separarea are un caracter didactic: în realitate, componenta neuromotorie și cea psihică a mișcării lucrează împreună, iar limita dintre ele este greu de stabilit.

Câte trei tipuri pentru fiecare categorie, din clasificările prezentate în secțiunile următoare:

• deficiențe mintale:
  • deficiența mintală ușoară;
  • deficiența mintală moderată;
  • deficiența mintală severă;
  • deficiența mintală profundă;
• deficiențe senzoriale:
  • hipoacuzia (ușoară, medie, severă);
  • surditatea (cofoza);
  • ambliopia;
  • cecitatea (relativă, absolută);
• deficiențe fizice și/sau neuromotorii:
  • malformațiile congenitale ale membrelor (ameliile, ectromeliile);
  • malformațiile coloanei vertebrale (cifozele, scoliozele);
  • paraliziile și parezele (monoplegia, paraplegia, tetraplegia, hemiplegia);
  • sechelele poliomielitei, spina bifida, distrofiile neuromusculare.

Celelalte tipuri sunt:

• tulburările de limbaj și de comunicare, clasificate de E. Verza în șapte categorii:
  • tulburări de pronunție;
  • tulburări de ritm și fluență a vorbirii;
  • tulburări de voce;
  • tulburări ale limbajului citit-scris;
  • tulburări polimorfe;
  • tulburări de dezvoltare a limbajului;
  • tulburări ale limbajului bazate pe disfuncții psihice;
• tulburările de comportament;
• tulburările din spectrul autist, numite și tulburări pervazive de dezvoltare, și deficitul de atenție cu sau fără hiperactivitate (ADHD);
• dificultățile și tulburările specifice de învățare.

Tipurile tulburărilor de limbaj se prezintă în subcapitolul VI.2.

Unii autori (Gh. Radu) consideră termenul polihandicap nefondat, fiindcă mai multe deficiențe generează un singur handicap.

Clasificarea deficiențelor mintale

Cum se înțelege coeficientul de inteligență:

• vârsta mintală — vârsta la care copiii obișnuiți obțin rezultatul pe care l-a obținut copilul la test;
• vârsta cronologică — vârsta reală a copilului;
• raportul se exprimă de obicei înmulțit cu 100: un copil de 10 ani (120 de luni) care rezolvă probele ca un copil de 6 ani (72 de luni) are IQ = 72 / 120 × 100 = 60, adică o valoare din zona deficienței mintale ușoare;
• la un copil cu dezvoltare obișnuită, cele două vârste coincid, iar IQ este 100.

Codificările medicale diferă de la un sistem la altul:

La acestea se adaugă „înapoierea mintală cu nivel neprecizat”, când inteligența nu se poate măsura cu probe standard (copii mici, necooperanți, cu autism).