Clasificarea dizabilităților

De ce și după ce criterii se clasifică dizabilitățile

Una dintre direcțiile psihopedagogiei speciale este elaborarea criteriilor de clasificare pe niveluri și pe grade a tulburărilor și a deficiențelor, împreună cu descrierea analitică și comparativă a categoriilor de persoane cu cerințe speciale și a etiologiei lor. Clasificarea servește cunoașterii, diagnosticului diferențial, prognozei, orientării școlare și alegerii programului de intervenție. Criteriile folosite sunt:

• tipul deficienței (funcția sau structura afectată): mintală, senzorială, fizică și neuromotorie, de limbaj, de comportament, asociată;
• gradul (severitatea): ușoară, moderată, severă, profundă, măsurată prin coeficientul de inteligență, prin pierderea în decibeli, prin acuitatea vizuală;
• etiologia: ereditară sau dobândită, endogenă sau exogenă;
• momentul apariției: congenitală sau dobândită, prenatală, perinatală, postnatală, la vârsta mică, preșcolară sau școlară;
• localizarea anatomică a afecțiunii: de transmisie sau de percepție la auz, pe segmentele analizatorului la vedere, centrală sau periferică la neuromotorii;
• criteriul mixt medico-educațional-social: educabil, semieducabil, antrenabil, dependent;
• nevoia de sprijin: intermitent, limitat, extensiv, pervaziv.

Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății (CIF), a Organizației Mondiale a Sănătății, din 2001, nu mai clasifică „consecințele unei boli”, ca versiunea din 1980, ci „componentele sănătății”, printr-un model biopsihosocial care leagă modelul medical de cel social: condiția de sănătate (tulburarea sau boala), structurile și funcțiile organismului, activitatea și participarea, împreună cu factorii contextuali, de mediu și personali. Dizabilitatea este termenul generic pentru afectări ale structurilor și funcțiilor, limitări ale activității și restricții ale participării; ea înlocuiește atât deficiența (afectarea organică sau funcțională), cât și handicapul (dezavantajul social). Nu orice deficiență duce la limitări (lipsa unui deget), există boli fără limitări de activitate, dar cu restricții de participare produse de stigmatizare (infecția cu HIV), și există limitări fără deficiențe evidente (bolile cronice). Dizabilitatea dă naștere cerințelor educaționale speciale, care cer servicii de asistență psihoeducațională, iar cerințele speciale, în sensul cel mai larg, cer servicii medicale, sociale, psihoeducaționale și juridice.

Clasificarea după tipul deficienței

Psihopedagogia specială deosebește, după structura sau funcția afectată:

• deficiențele mintale (de intelect): abaterea de la normalitatea organizării și a funcționării mintale, care afectează adaptarea socioprofesională, competența și autonomia și întreaga personalitate; se deosebește deficiența mintală, patologie de organizare a structurilor psihice, de deficiența de intelect (termen introdus de C. Păunescu), neputința de a face față sarcinilor învățării, la o organizare mintală normală;
• deficiențele senzoriale: de auz (surditatea și hipoacuzia, studiate de surdopsihopedagogie) și de vedere (cecitatea și ambliopia, studiate de tiflopsihopedagogie), produse de disfuncții ale analizatorilor auditiv și vizual, cu urmări asupra formării limbajului și a reprezentărilor;
• deficiențele fizice și/sau neuromotorii: invalidități ale corpului care îi scad puterea și mobilitatea, prin modificări patologice vizibile sau interne, fie în tot corpul, fie numai în unele segmente; deficiențele neuromotorii sunt produse de afectarea structurilor neuronale centrale sau periferice care comandă mecanismul neuromuscular, iar tulburările psihomotorii de calitatea proceselor psihice care controlează mișcarea;
• tulburările de limbaj și de comunicare, clasificate de E. Verza în șapte categorii, de la cele de pronunție la cele bazate pe disfuncții psihice;
• tulburările de comportament și emoționale, inclusiv tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție (ADHD) și tulburările din spectrul autist, considerate tulburări pervazive de dezvoltare;
• dificultățile și tulburările specifice de învățare;
• deficiențele asociate (multiple): două sau mai multe deficiențe la aceeași persoană, însoțite de o varietate de tulburări, cum sunt surdocecitatea, autismul cu dizabilitate intelectuală, paralizia cerebrală cu deficiență de intelect; polihandicapul, în sensul strict al literaturii franceze, este handicapul infantil grav produs de o atingere precoce și severă a encefalului, în care se asociază o deficiență a funcționării electrice a creierului, deficiențe ale funcțiilor de bază, o deficiență tonico-motrică severă și o deficiență psihică severă; unii autori (Gh. Radu) consideră termenul nefondat, fiindcă mai multe deficiențe generează un singur handicap.

Clasificarea deficiențelor mintale

După coeficientul de inteligență, clasificarea generală deosebește: deficiența mintală profundă (IQ 0–20), severă (20–35/40), moderată (35/40–50/55), ușoară (50/55–75) și intelectul de limită (75–85). Codificările diferă de la un sistem la altul:

La acestea se adaugă „înapoierea mintală cu nivel neprecizat”, când inteligența nu se poate măsura cu probe standard (copii mici, necooperanți, cu autism). Codificarea clinică a lui V. Predescu folosește termenii psihiatrici: intelect de limită, oligofrenie de gradul I (ușoară), II (medie) și III (gravă). După un criteriu mixt, medical, educațional și social, OMS și J. Lang deosebesc persoanele educabile (IQ 55–70), semieducabile sau parțial recuperabile (50–55) și irecuperabile (35–50); S. A. Kirk și G. O. Johnson deosebesc copilul lent la învățătură (IQ 70/75–90), copilul educabil (50–75), copilul antrenabil (30–50) și copilul total dependent (0–25/30). DSM-5 stabilește severitatea după funcționarea adaptativă în domeniile conceptual, social și practic, nu după IQ, iar sistemul AAIDD după intensitatea sprijinului necesar: intermitent (episodic, în crize), limitat (consecvent, dar limitat în timp), extensiv (zilnic, în unele medii, nelimitat în timp) și pervaziv (constant, în toate mediile). Definiția actuală a dizabilității intelectuale cere deficite semnificative ale funcționării intelectuale (aproximativ două abateri standard sub medie, IQ 65–75) și ale comportamentului adaptativ, cu debut înainte de 18 ani. După tipul de organizare mintală, C. Păunescu deosebește deficiența de tip ACCI (asonanță cognitivă comunicațional-intelectivă, cu factori nonevolutivi care „îngheață” evoluția structurilor) și de tip DCCI (disfuncționalitate cognitivă comunicațional-intelectivă, cu factori disfuncționali la toate nivelurile).