Tipurile de tulburări de limbaj. Evaluare și intervenție

Tulburările de pronunție (de articulație)

Categoriile tulburărilor de limbaj și clasificările lor sunt prezentate în subcapitolul VI.1.

Este cea mai frecventă tulburare de limbaj la copii.

Formele dislaliei, după mai multe criterii:

• după criteriul simptomatologic:
  • simplă sau monomorfă, când privește un sunet sau o grupă de sunete;
  • polimorfă, când se întinde asupra mai multor sunete sau a majorității lor;
  • generală sau totală, când sunt afectate toate sunetele;
• după criteriul etiologic:
  • mecanică (disglosie), produsă de anomalii ale aparatului articulator: despicături de buză și de văl palatin, prognatism, progenie, macroglosie;
  • funcțională;
• după timpul apariției: congenitală sau dobândită;
• după raportul cu alte tulburări: primară sau secundară.

Formele ei se numesc după sunetul afectat:

• sigmatismul și parasigmatismul (s, z, ș, j, ț, ce, ci);
• rotacismul și pararotacismul (r);
• lambdacismul (l);
• capacismul (c);
• gamacismul (g);
• betacismul (b);
• deltacismul (d);
• fitacismul (f);
• hapacismul (h);
• mutacismul (m);
• nutacismul (n).

Despre aceste forme:

• prefixul „para” arată înlocuirea sunetului cu altul;
• cel mai des deformat și înlocuit este s;
• cel mai greu se corectează rotacismul.

Dislalia la copiii cu deficiențe:

• la copilul cu dizabilitate intelectuală, pronunția este neclară și monotonă, cuvintele simple se rostesc mai ușor, dar în cuvintele complexe apare dislalia silabelor, iar formele sunt mai rezistente la corectare și mai labile, cu recăderi;
• la copilul cu deficiență de auz, dislalia este mai întinsă și mai gravă și cuprinde și vocalele;
• la copilul cu deficiență de vedere, corectarea se bazează pe imitarea auditivă și pe perceperea tactil-kinestezică a mișcărilor articulatorii.

Rinolalia și disartria

Formele rinolaliei:

• rinolalia deschisă (nazonanța deschisă) — aerul trece pe nas și la sunetele orale, din cauza malformațiilor sau a paraliziei vălului palatin;
• rinolalia închisă — sunetele nazale își pierd rezonanța din cauza obstrucției căilor nazale (vegetații adenoide, polipi);
• rinolalia mixtă.

Despre disartrie:

• după localizarea leziunii, disartria este corticală, subcorticală, cerebeloasă sau bulbară;
• ea apare frecvent în infirmitatea motorie cerebrală;
• în disartrie, corectarea începe cu sunetele care se emit cel mai ușor și continuă gradat cu cele grele.

Evaluarea tulburărilor de pronunție

Evaluarea tulburărilor de pronunție cuprinde:

• anamneza;
• examinarea aparatului fonoarticulator: mobilitatea buzelor, a limbii, a vălului palatin, dentiția, respirația;
• examinarea auzului și a auzului fonematic;
• examinarea pronunției sunetelor izolat, în silabe și în cuvinte, în poziție inițială, mediană și finală, prin denumire de imagini, prin repetare și prin vorbire spontană;
• examinarea vocabularului, a structurii gramaticale și a înțelegerii.

Concluzia este un diagnostic logopedic diferențial, care deosebește:

• dislalia fiziologică de cea patologică;
• dislalia mecanică de cea funcțională;
• dislalia de disartrie și de rinolalie.

Tulburările de ritm și de fluență a vorbirii

Manualele de diagnostic o descriu prin:

• sunete sau silabe repetate;
• sunete prelungite;
• interjecții;
• întreruperea cuvintelor;
• blocaje sonore sau tăcute;
• circumlocuțiuni;
• tensiune fizică excesivă la anumite cuvinte.

Bâlbâiala se însoțește de:

• disfuncții în coordonarea motorie a vorbirii;
• echilibru instabil între excitație și inhibiție;
• dificultăți de sincronizare a expirului cu inspirul;
• gestică și mimică asincrone;
• reacții neurovegetative;
• intonații neadecvate.

Apariția și frecvența:

• bâlbâiala apare cel mai adesea în copilărie, în majoritatea cazurilor înainte de 3 ani și jumătate, în perioada în care se construiește limbajul, dar și la intrarea în școală sau la începutul adolescenței;
• frecvența la copii este de 1 până la 2%, la adulți de 1%, cu un raport de trei băieți la o fată.

La vârsta preșcolară, multe disfluențe apar fiindcă ideația rapidă depășește posibilitatea copilului de a o transpune în vorbire cursivă:

• aceasta este bâlbâiala fiziologică, fără conținut patologic, care dispare cu maturizarea;
• ea se poate transforma în bâlbâială logopedică dacă persistă și dacă deprinderile se consolidează.

Despre logonevroză:

• puberii și adolescenții adoptă strategii de ocolire a cuvintelor critice și de câștigare a timpului;
• la persoanele cu dizabilitate intelectuală, logonevroza este rară, fiindcă ele nu își conștientizează dificultățile, iar bâlbâiala se manifestă mai ales prin repetiții.

Formele și cauzele bâlbâielii

Clasic, bâlbâiala este:

• clonică — repetarea sunetelor și a silabelor;
• tonică — spasme și blocaje la începutul cuvântului;
• mixtă, clono-tonică.

Cauzele ei sunt multiple:

• factori genetici — o predispoziție, cu risc mai mare dacă un părinte se bâlbâie;
• factori psihologici — suferințe în copilăria mică, perfecționism, emotivitate, hiperactivitate;
• factori de mediu — reacțiile anturajului, mai ales ale părinților: reproșurile și semnele de nemulțumire la accidentele de vorbire pot fixa tulburarea, iar copilul dezvoltă o anxietate inhibitoare și conduite de evitare;
• un ritm de viață grăbit;
• bilingvismul timpuriu;
• imitația.

Bâlbâiala este și un comportament învățat:

• reacția de bâlbâială se leagă de anumite situații și de anumite cuvinte;
• evitarea și înfruntarea anxioasă a situațiilor întrețin „cercul vicios” al tulburării.

Tulburările asemănătoare bâlbâielii

Tulburările asemănătoare bâlbâielii au etiologie în parte comună și simptome comune:

• tahilalia — vorbirea extrem de accelerată, cu debit mare, cu omisiuni și cu substituiri de sunete și de cuvinte, greu de urmărit de auditor;
• bradilalia — vorbirea exagerat de lentă, cu pauze supărătoare, care face ca subiectul să fie evaluat greșit ca deficitar intelectual, cu care se asociază adesea;
• tumultus sermonis (bolboroseala) — fluență perturbată de un ritm precipitat, întrerupt de monotonie și de repetări, cu deformări ale cuvintelor și cu efect de ecou, fără ca persoana să fie conștientă de dificultăți;
• aftongia — spasme de lungă durată ale limbii care tulbură articularea și ritmul;
• tulburările coreice — ticuri nervoase care, însoțind vorbirea, îi tulbură ritmicitatea și fluența.

Factorul comun este dificultatea de a vorbi fluent.

Evaluarea și intervenția în bâlbâială

Evaluarea bâlbâielii cuprinde:

• anamneza: debutul, factorii de declanșare și de menținere, reacțiile familiei;
• descrierea și măsurarea disfluențelor: frecvența pe sută de silabe, tipul, durata blocajelor, comportamentele însoțitoare;
• analiza funcțională a situațiilor în care bâlbâiala crește sau scade;
• evaluarea abilităților sociale și a cognițiilor persoanei (gândurile inhibitoare: „n-am să reușesc”, „ceilalți își vor bate joc de mine”);
• înregistrările în situații diferite.

Intervenția îmbină terapia logopedică cu terapia comportamentală și cognitivă:

• relaxarea — după metoda Schultz, în ședințe scurte, adaptate copilului;
• coordonarea pneumofonică — respirația lentă și abdominală asociată cu o „vorbire blândă”, cu emisie ușoară a cuvântului, pe material scurt: numărat, zilele săptămânii, poezii, apoi texte;
• faza de ameliorare a fluenței:
  • pe axa comportamentală: folosirea tehnicii motrice în ședință și în situații reale, strategii de reajustare la blocaj: oprire, încetinire, destindere;
  • pe axa cognitivă: evidențierea gândurilor inhibitoare, căutarea de soluții alternative, analiza avantajelor și a inconvenientelor bâlbâielii;
• terapia de grup — afirmarea sinelui, jocul de rol, lectura, vorbirea spontană, situațiile anxiogene gradate;
• lucrul cu părinții — ritmul copilului, stresul părinților.

Se lucrează pe „aici și acum”, pe baza unui contract cu obiective, cu măsurători înainte, în timpul și după tratament.

Tulburările de voce

Vocea are trei calități:

• intensitate, măsurată în decibeli;
• înălțime sau frecvență, măsurată în hertzi; vibrațiile rapide dau sunete înalte, cele lente sunete grave;
• timbru, dat de armonice.

Despre tulburările de voce:

• nu toate tulburările de voce sunt patologice; cele trecătoare devin deprinderi negative dacă persistă;
• evaluarea se face împreună cu medicul foniatru (laringoscopia);
• intervenția cuprinde repausul vocal, igiena vocii, educarea respirației și a emisiei vocale, exerciții de impostare a vocii și, la nevoie, psihoterapie.

Tulburările polimorfe ale limbajului oral

Despre alalie:

• se vorbește de alalie numai după 3 ani, după alți autori după 5 ani, până atunci copilul rămânând în diagnosticul de întârziere în dezvoltarea vorbirii;
• alalia motorie — copilul înțelege și reține sensul cuvintelor, execută ordine verbale, dar nu poate pronunța și nici imita, emite sunete nearticulate sau puține cuvinte deformate;
• alalia senzorială — copilul aude bine, dar nu pricepe sensul cuvintelor, deși uneori le repetă ca un ecou, și nu execută ordine;
• alalia mixtă.