Limbajul, abordări multidimensionale. Caracteristicile tulburărilor de limbaj

Limbajul și vorbirea

Limbajul este sistemul de semne și de simboluri convenționale, ales de membrii unei comunități și marcat istoric, prin care oamenii își exprimă gândurile, intențiile și acțiunile. Vorbirea este folosirea individuală și concretă a limbii în comunicare: componenta verbală a limbajului, prin care el se materializează în acte de comunicare, cu componentele ei fonetică, fonologică, morfologică și sintactică. Cele două se deosebesc și în felul în care se tulbură. Tulburările de limbaj privesc cele două componente ale limbajului, cea expresivă (producerea) și cea receptivă (înțelegerea), oricare ar fi sistemul de semne folosit (limbaj oral, scris, nonverbal). Tulburările de vorbire privesc pronunția sunetelor, ritmul și fluența și fonația (vocea). Un copil care vorbește neclar și lent fiindcă își mișcă greu buzele, limba și maxilarele are o tulburare de vorbire; o persoană care, după un accident vascular, vorbește în propoziții de un cuvânt și nu înțelege ce i se spune are o tulburare de limbaj, receptivă și expresivă.

Limbajul, după Asociația Americană a Specialiștilor în Limbaj, Vorbire și Auz (ASHA), cuprinde reguli privind conținutul și semnificația semnelor, construirea cuvintelor, combinarea lor în propoziții (regulile sintactice) și potrivirea structurilor lingvistice cu situațiile sociale (regulile pragmatice). Vorbirea asigură materializarea limbajului prin producția vocală, pronunția sunetelor și ritmul potrivit.

Abordarea multidimensională a limbajului îl privește ca activitate psihică, ca conduită și ca fapt social. Conduita verbală este forma superioară de comportament uman, care le subordonează, le orientează și le stimulează pe celelalte; ea exprimă trăirile afective, voința și motivația vorbitorului, nivelul lui de cultură și de educație, caracteristicile proceselor lui de cunoaștere, și stă sub controlul strict al conștiinței. Conduita verbală se schimbă odată cu evoluția psihică, cu vârsta, cu motivația și cu încărcătura afectivă; până la intrarea în școală vorbirea se învață mai ales spontan, iar școala aduce o „culturalizare” intensă a conduitei verbale. Dezvoltarea limbajului și dezvoltarea psihică se condiționează reciproc: copilul își însușește prin limbaj modele noi de conduită și acumulează experiență socială, iar dezvoltarea psihică nu este posibilă în afara comunicării verbale.

Funcțiile limbajului și locul lui în structura psihică

Dimensiunea limbajului și a comunicării în structura psihică se apreciază după locul lor în desfășurarea conduitelor umane și după felul în care influențează dezvoltarea psihică, relaționarea cu ceilalți și integrarea în colectivitate. Funcțiile limbajului:

• funcția de comunicare;
• funcția de organizare a ideilor și a activității;
• funcția de fixare și de acumulare a experienței social-istorice;
• funcția de reglare a proceselor psihice și a propriului comportament, dar și a comportamentului auditoriului;
• funcția de exprimare afectiv-atitudinală față de lume;
• funcții descrise mai recent: descărcarea tensiunii psihice, afirmarea personalității în plan social, funcția dialectică.

Ombredane reduce funcțiile limbajului la cinci, cu caracter utilitar: afectivă, practică, ludică, dialectică și reprezentativă; ele nu sunt statice, ci se dezvoltă odată cu limbajul. Cuvântul, cu încărcătura lui semantică și pragmatică, este unealta principală prin care comportamentul este reglat în final; A. R. Luria a arătat că îndeplinirea comportamentului mintal și motor depinde de cât de activate sunt comenzile verbale. Din aceeași cauză, tulburarea funcțiilor aparatului articulator dereglează recepția limbajului și poate perturba acte înalt automatizate, cum sunt calculul elementar, citit-scrisul și operațiile de analiză și de sinteză.

Limbajul are un statut aparte în structura psihică fiindcă este instrumentul gândirii (funcția de cunoaștere) și instrumentul vieții sociale (funcția de comunicare). Când apare o tulburare de limbaj, pot apărea stagnări și chiar involuții nu numai în comunicare, ci și în dezvoltarea psihică generală. Vorbirea dă la iveală însușiri ale personalității: în dialog tulburările de vorbire pot fi mascate de vorbitor, prin pauze și prin ocolirea cuvintelor grele, în timp ce monologul le scoate la iveală, fiindcă cere fluiditate și cursivitate.

Logopedia și legile ei

Logopedia este ramura psihopedagogiei speciale care, teoretic, cercetează limbajul și comunicarea și legătura lor cu evoluția personalității, iar practic formulează legile și metodele corectiv-educaționale ale limbajului tulburat, previne dificultățile verbale și stimulează comportamentele verbale corecte. Ea a devenit știință în primii zece ani ai secolului XX; termenii ei (dislexie, disgrafie, rinolalie) vin din medicină, dar metodele au un pronunțat caracter psihopedagogic, ceea ce îi fixează locul între științele psihopedagogice. Logopedia este înainte de toate o disciplină aplicativă: previne și tratează tulburările de limbaj pentru dezvoltarea psihică generală a persoanei, pentru restabilirea relațiilor de comunicare și pentru inserția în comunitate. Activitatea logopedică este centrată pe copii, fiindcă la ei tulburările de limbaj sunt mai frecvente și fiindcă vorbirea lor este în plină structurare, iar dereglările tind să se fixeze ca deprinderi deficitare; perioada preșcolară și primele clase sunt cele mai potrivite pentru intervenție. Obiectivele logopediei se rezumă la trei aspecte fundamentale:

• prevenirea cauzelor care pot da tulburări de limbaj și asigurarea unui climat favorabil dezvoltării comunicării;
• studierea felului în care se manifestă tulburările de limbaj și a metodelor prin care se corectează, împreună cu elaborarea strategiilor de diagnoză, de prognoză și de intervenție diferențiată;
• cunoașterea urmărilor pe care tulburările de limbaj le au asupra comportamentului și personalității logopatului și prevenirea lor.

La acestea se adaugă depistarea copiilor cu deficiențe de limbaj, de la vârsta preșcolară, formarea de logopezi, studierea deficiențelor senzoriale și mintale care influențează structurile limbajului și optimizarea activității logopedice pentru evitarea eșecului școlar. Logopedul colaborează cu psihologi, cu psihopedagogi, cu medici și cu lingviști. În terminologia mai nouă, „logopedia” este înlocuită de sintagma „terapia tulburărilor de limbaj și comunicare”, care cuprinde mai bine realitatea domeniului. Tulburările de limbaj și comunicare sunt încadrate în clasificarea internațională a bolilor (ICD-10) între tulburările psihologice de dezvoltare, cu debut în copilărie și cu evoluție dependentă de maturizarea sistemului nervos, iar tulburările specifice de limbaj și vorbire nu au drept cauză afectarea sistemului nervos, deficiențele senzoriale, dizabilitatea intelectuală sau factorii de mediu, dar se pot asocia cu dificultățile de învățare și cu tulburările emoționale și comportamentale.

E. Verza a formulat legile logopediei, care dau conținut legic fenomenelor descrise până atunci numai ca simptome:

1. Orice abatere, în formă și în conținut, de la vorbirea standard, care afectează expresia și receptivitatea limbajului, este o tulburare de limbaj; abaterea este mai întinsă sau mai restrânsă după etiologie, după particularitățile psihoindividuale, după vârsta cronologică și mintală, și duce la un comportament verbal care afectează relațiile cu ceilalți și personalitatea.
2. Orice tulburare de limbaj tinde să se agraveze și să se fixeze ca deprindere negativă; cu cât ține mai mult, cu atât devine mai stabilă.
3. Tulburările de limbaj nu înseamnă neapărat deficit de intelect sau senzorial; când apar însă la un copil cu asemenea deficit, ele sunt cu mult mai grave, mai felurite și mai întinse.
4. Tulburările de limbaj sunt mai frecvente în copilărie, când limbajul se constituie, fiindcă aparatul fonoarticulator și sistemele cerebrale care servesc vorbirea sunt încă fragile.
5. Toate tulburările de limbaj au caracter tranzitoriu și sunt corectabile prin metode specific logopedice și prin procedee generale; reușita depinde de potrivirea metodelor cu tulburarea, de momentul începerii corectării, de gravitatea tulburării și de nivelul mintal și de activismul logopatului.
6. Tulburările de limbaj, chiar și cele mai simple, au urmări negative asupra personalității și comportamentului, fiindcă sunt trăite dramatic, pe fond de frustrare și de anxietate; cu cât subiectul le conștientizează mai mult, cu atât este mai tensionat, se izolează și devine negativist.
7. Tulburările de limbaj nu se moștenesc, dar unele structuri anatomice care le favorizează se pot regăsi la descendenți.
8. Până la 3 ani și jumătate, tulburările de vorbire produse de nematurizarea aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale au semnificație fiziologică, nu logopedică; ele trec de la sine, dar dacă țin mai mult se pot transforma în tulburări logopedice.
9. Tulburările de limbaj au incidență mai mare și simptomatologie mai gravă la sexul masculin, fapt legat și de relația dintre motricitate și evoluția limbajului.
10. Terapia tulburărilor de limbaj folosește o metodologie corectiv-recuperativă legată de dezvoltarea întregii activități psihice a subiectului; ea nu se mai poate limita la corectarea limbajului, fiindcă metodele ei se adresează în egală măsură cogniției, motivației și afectivității.

Tulburarea de limbaj: definiție și etiologie

Tulburarea de limbaj este abaterea de la vorbirea și de la scrierea standard, în formă și în conținut, apărută atunci când recepția, înțelegerea, elaborarea sau realizarea comunicării orale și scrise sunt dereglate. Ea se deosebește de particularitățile trecătoare ale vorbirii copilului mic prin persistență și prin faptul că nu dispare fără intervenție. Nu întotdeauna cauzele se pot stabili cu exactitate, iar de obicei o tulburare are mai multe cauze împletite, care lucrează pe un teren fragil. Cauzele se grupează după momentul în care lovesc:

• înainte de naștere: infecțiile mamei în sarcină, incompatibilitatea Rh, intoxicațiile, traumele mecanice sau psihice suferite de gravidă, carențele nutritive;
• la naștere: traumatismele obstetricale, nașterile grele și prelungite, cu asfixie și cu leziuni ale sistemului nervos central;
• în perioada postnatală, grupa cea mai mare:
  • cauze organice, centrale sau periferice: leziuni ale sistemului nervos central, afecțiuni ale aparatului auditiv și fonoarticulator (perforarea timpanului, anomalii ale buzelor, ale limbii, ale vălului palatin, ale maxilarelor), bolile infecțioase ale copilăriei (meningită, encefalită, scarlatină, rujeolă), intoxicații;
  • cauze funcționale, senzoriale și motorii: dereglarea excitației și a inhibiției corticale, insuficiențe ale sistemului nervos central, insuficiențe motorii ale aparatului fonoarticulator, deficiențe ale auzului fonematic;
  • cauze psihoneurologice, care dau mai ales tulburări de ritm și de fluență: deficiența mintală, tulburările memoriei, ale atenției și ale reprezentărilor, tulburările de personalitate (neîncredere în sine, timiditate);
  • cauze psihosociopedagogice: slaba stimulare a vorbirii în ontogeneza timpurie, încurajarea vorbirii incorecte pentru amuzamentul adulților, imitarea unor adulți care vorbesc greșit, necorectarea la timp, suprasolicitarea, stările conflictuale, bilingvismul impus înainte de formarea deprinderilor în limba maternă.

Cunoașterea cauzelor este condiție a diagnosticului diferențial și a programului terapeutic, fiindcă terapia nu înlătură numai simptomele, ci și cauzele care întrețin tulburarea.

Clasificările tulburărilor de limbaj

Clasificările făcute după un singur criteriu sunt unilaterale: cea a lui Parrel, după forma de manifestare, se reduce la dislalii și disfonii; cea a lui Ch. van Riper are patru categorii (tulburări de ritm, de articulație, de fonație și de simbolizare); cea a lui M. E. Hvatțev îmbină criteriul etiologic cu cel simptomatologic, dar rămâne echivocă. Toate lasă pe dinafară tulburările citit-scrisului, afaziile sau retardurile verbale. După criteriul lingvistic se deosebesc deficiențele fonetice (pronunție greșită fără probleme de discriminare acustică), fonetico-fonematice (pronunția însoțită de deficiențe acustice) și fonetico-fonematice lexico-gramaticale (la care se adaugă nedezvoltarea limbajului).

Clasificarea lui E. Verza raportează tulburările, simultan, la criteriile anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic și psihologic și le ierarhizează de la simplu la complex:

1. tulburările de pronunție (de articulație): dislalia, rinolalia, disartria;
2. tulburările de ritm și de fluență a vorbirii: bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburările pe bază de coree, tumultus sermonis;
3. tulburările de voce: afonia, disfonia, fonastenia, mutația patologică;
4. tulburările limbajului citit-scris: dislexia-alexia, disgrafia-agrafia;
5. tulburările polimorfe: afazia, alalia;
6. tulburările de dezvoltare a limbajului și comunicării: mutismul psihogen, electiv sau voluntar, retardul de limbaj, disfazia, disfuncțiile verbale din autism, din deficiența de intelect și din deficiențele senzoriale;
7. tulburările limbajului bazate pe disfuncții psihice: dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia.

Cu cât o clasificare este mai completă, cu atât servește mai bine cunoașterii, terapiei, diagnozei și prognozei; diagnosticul diferențial corect înlesnește alegerea metodologiei, iar prognoza se face după diagnostic, după particularitățile psihice, după vârsta cronologică și mintală, după condițiile de educație și după sex.

Din perspectiva nivelului limbii la care apare tulburarea, se deosebesc cinci categorii:

• tulburările fonologice: persoana nu produce sunetele după regulile lingvistice ale comunicării; copilul nu percepe și nu deosebește corect fonemele, le înlocuiește, le omite sau le inversează;
• tulburările morfologice: privesc forma cuvintelor: numărul, genul, cazul, modul, timpul;
• tulburările sintactice: regulile de așezare a cuvintelor în propoziție și în frază sunt încălcate;
• tulburările semantice: privesc felul în care se dau semnificații și în care se codifică și se decodifică cuvintele și frazele;
• tulburările pragmatice: combinarea discordantă a limbajului verbal cu comunicarea nonverbală.

Această împărțire corespunde celor trei aspecte ale limbajului după L. Bloom: forma (fonologia, morfologia, sintaxa), conținutul (semantica) și utilizarea (pragmatica); ele funcționează simultan și corelat, iar dificultățile de învățare a fiecăruia sunt dificultăți de învățare a limbajului. Elevul care nu știe să folosească limbajul nu reușește să întrebe și să ceară, să afle și să țină minte informații, să susțină un monolog coerent, să asculte cu atenție, să continue ideile altuia.

Din perspectiva dezvoltării, C. Păunescu descrie trei categorii de sindroame răspunzătoare de tulburările limbajului: sindromul dismaturativ (ritm propriu sau încetinit de dezvoltare, din cauze somatice, afective sau sociale: întârzierea simplă a vorbirii, dislalia și dislexia-disgrafia de evoluție, bâlbâiala fiziologică), sindroamele extrinsece limbajului (afectează latura instrumentală a rostirii, prin malformații periferice sau leziuni motorii ori senzoriale: dislalia, disartria, disritmia) și sindroamele intrinsece limbajului (leziuni ale structurilor cortico-subcorticale ale elaborării ideaționale, cu simptomatologie disfazică sau afazică). După modelul dezvoltării, limbajul poate fi întârziat cu model patologic (nedezvoltat), întârziat cu model normal, întrerupt în dezvoltare sau calitativ diferit de cel normal; această clasificare se folosește în depistarea, prin anamneză, a felului în care s-a instalat tulburarea.

Caracteristicile tulburărilor de limbaj la copiii și tinerii cu CES

La copiii cu cerințe educaționale speciale, tulburările de limbaj sunt mai frecvente, mai grave, mai variate și mai extinse decât la ceilalți copii, fiindcă ele apar pe fondul deficienței, care le dă forma și gravitatea (legea a treia a logopediei). Consecințele psihopedagogice asupra personalității logopatului:

• fragilitate și instabilitate ale unor trăsături de personalitate, cu inerție în comunicare, frică de a rosti cuvinte, rigiditate și izolare; după temperament, vârstă și nivel mintal, pot apărea agitație psihomotorie sau, dimpotrivă, tulburări afective și volitive până la depresie;
• stres, când persoana nu găsește înțelegere la cei din jur sau nu întrevede corectarea: disconfort, nesiguranță, surmenaj, complexe de inferioritate, anxietate, reacții nevrotice;
• reținere în a-și prezenta ideile, chiar la persoane cu nivel de cultură ridicat;
• contradicții în rezolvarea problemelor și în modalitățile de acțiune mintală și practică, care, cronicizate, dau stări conflictuale interne.

La copilul cu dizabilitate intelectuală, limbajul suferă mai mult decât celelalte zone ale dezvoltării: apar probleme de înțelegere (recepție) și de pronunție (expresie), cu atât mai accentuate cu cât deficiența este mai severă. Caracteristica principală și cea mai stabilă este imaturitatea vorbirii, care se accentuează cu vârsta prin fenomenele de perseverare, extinse de la sunete și silabe la cuvinte și la propoziții. Decalajul dintre limbaj și celelalte funcții psihice este evident: înțelegerea și ideația rămân limitate, în timp ce exprimarea face progrese, copilul însușindu-și formule stereotipe pentru conversații simple; regulile gramaticale sunt folosite defectuos, asociațiile nu cuprind abstractizări și generalizări, iar comunicarea, dominată de caracteristicile emoțional-afective, este centrată pe sens, nu pe semnificații, și nu se plasează într-un context organizat. În experimentele lui E. Verza pe școlari cu debilitate mintală, structura limbajului s-a dovedit imobilă și rigidă, în articulare, în succesiunea cuvintelor și în semantică; vocabularul se îmbogățește mai repede în primele clase și apoi lent, cu stagnări la deficiențele grave; compunerile sunt sărace, incoerente, cu propoziții scurte și cu șabloane; dislalia are un evantai larg, cu înlocuiri, omisiuni și deformări întâmplătoare, este mai labilă decât la copilul cu intelect normal și dă recăderi în corectare; disgrafia se menține și la clasele mari, cu substituiri de litere apropiate (m cu n, ș cu s, b cu p, d cu t), cu omisiuni, mai ales ale literelor finale, și cu nerespectarea spațiului grafic. Bâlbâiala este mai rară, mai puțin complexă și se corectează mai ușor, fiindcă copilul nu își conștientizează dificultățile; logonevroza apare aproape numai în dizabilitatea ușoară.

La copilul cu deficiență de auz, tulburările de vorbire cresc cu gradul pierderii auditive; dislalia este mai gravă și mai întinsă, cuprinde și vocalele, iar vorbirea are un ton de bază mai ridicat și o amplitudine mărită; la copilul cu deficiență de vedere, apar dificultăți de articulare din cauza imitării slabe a mișcărilor aparatului fonoarticulator, compensate de auzul bun; în ambele cazuri, tulburările de vorbire adaugă probleme integrării sociale, prin slaba înțelegere a vorbirii sau prin rolul compensator al cuvântului în reprezentări. La copiii cu tulburări emoționale, greșelile educative, stresul și eșecurile repetate pot declanșa mutismul electiv: copilul refuză să vorbească cu unele persoane sau în unele situații. Când tulburările de limbaj apar la un copil care are deja altă deficiență, tulburările de personalitate existente se adâncesc, de aceea cunoașterea manifestării lor clinice este condiție a diagnosticului diferențial, a programului terapeutic și a prognosticului.

Apariții la examen