Metodele activ-participative. Învățarea prin cooperare

Activizarea elevilor

Activizarea elevilor este ansamblul acțiunilor prin care profesorul stimulează și conduce metodic activitatea elevilor, ca să îi instruiască și să le dezvolte personalitatea. Ionescu și Bocoș o descriu prin cinci direcții:

• trezirea și întreținerea interesului elevilor pentru cunoaștere;
• punerea la lucru a inteligenței și a celorlalte funcții psihice, prin efortul propriu al elevilor;
• formarea capacității de a-și însuși cunoștințe;
• formarea abilității de a se orienta singuri în probleme practice;
• cultivarea spiritului investigativ, prin participarea elevilor la organizarea, la conducerea și la evaluarea activității didactice.

Activizarea constă în angajarea întregii capacități de cunoaștere și de creație a elevilor, ca să obțină performanțe maxime, însoțite de efecte pozitive asupra tuturor componentelor personalității.

Cucoș așază între tendințele metodologiei didactice folosirea pe scară mai largă a metodelor activ-participative, cu apelul la metode pasive numai când este nevoie, extinderea metodelor care cer comunicare, a profesorului cu elevii și a elevilor între ei, atenuarea tendinței magistrocentriste și recunoașterea dreptului elevului de a învăța participând, împreună cu alții.

Metodele activ-participative la elevii cu dizabilități

Metodele activ-participative sunt metodele în care elevul nu primește cunoștințele gata elaborate, ci le construiește prin propria acțiune, sub îndrumarea profesorului, singur sau împreună cu colegii. Elevul își satisface cerințele educaționale prin efort propriu sau împreună cu colegii.

Caracteristici. Gherguț arată că aceste metode stimulează interesul pentru cunoaștere și facilitează contactul cu realitatea înconjurătoare, dar depind de nivelul de dezvoltare mintală și de socializare al elevilor. Ele dezvoltă toleranța, ascultarea activă, capacitatea de a decide, autonomia, responsabilitatea, participarea la viața socială, formarea unei opinii și înțelegerea realității. Argumentele care le justifică eficiența sunt diversitatea opiniilor, permisiunea de a spune ce gândești, respectul față de opinia celuilalt, valoarea pe care elevul o descoperă în propria opinie, ascultarea activă și încrederea în forțele proprii.

Avantaje la elevii cu dizabilități. Elevul cu dizabilitate intelectuală învață prin acțiune concretă, prin manipularea obiectelor și prin imitarea unui model. Metoda expozitivă îl lasă spectator, iar metoda activă îl pune să facă, să verbalizeze ce face și să imite. Elevul cu deficiență senzorială învață prin canalul rămas valid, iar lucrul cu material concret, în grup mic, față în față, îi deschide acest canal mai mult decât expunerea frontală. Elevul cu dizabilitate a acumulat eșecuri și are încredere scăzută în sine, iar metodele active îi dau un rol propriu, o sarcină pe măsura lui și o reușită imediată. Competențele sociale și de comunicare nu se formează prin explicație, ci prin exercițiu în situații reale, pe care aceste metode le creează. Metodele active se aplică în grupuri mici și pe roluri, deci permit sarcini pe niveluri, sprijin diferit și ritm propriu, așa cum cere planul de intervenție personalizat. Gherguț consemnează rezultatele aplicării lor: motivație mai mare pentru învățare, încredere în sine clădită pe acceptarea de sine, competențe sociale mai bune, atitudine pozitivă față de profesori și față de disciplinele de studiu, relații mai bune cu colegii, capacitatea de a privi o situație și din perspectiva celuilalt, confort psihic, adaptare la situații noi și capacitate de efort.

Limite. Metodele activ-participative cer timp mai lung decât cele expozitive, materiale accesibilizate, roluri precis repartizate și urmărirea permanentă a fiecărui elev. Fără roluri clare, elevul cu dizabilitate rămâne pasiv sau copiază răspunsul grupului. Comunicarea cu mai multe voci deodată este greu de urmărit de elevul cu deficiență de auz, care citește de pe buze un singur vorbitor, și de elevul cu tulburări de limbaj. Problematizarea și descoperirea cer un fond aperceptiv și operații ale gândirii pe care elevul cu dizabilitate intelectuală le are formate parțial, de aceea se aplică în pași mici și cu sprijin intuitiv. Gherguț numește ca dezavantaj faptul că sunt greu de aplicat într-un sistem rigid, cu program aglomerat și cu conținut supradimensionat. Metodele moderne nu le înlocuiesc pe cele tradiționale. Explicația, demonstrația și exercițiul rămân necesare, dar sunt așezate în activități în care elevul acționează.

Problematizarea

Problematizarea, numită și predare prin rezolvare de probleme, este metoda prin care profesorul creează dificultăți practice sau teoretice, situații-problemă, a căror rezolvare este rezultatul activității proprii de cercetare a elevului. Okon o descrie ca predare și însușire pornind de la structuri cu date insuficiente. Situația-problemă este o situație contradictorie, conflictuală, în care elevul trăiește în același timp două realități, experiența lui anterioară și elementul de noutate, necunoscutul cu care se confruntă. Conflictul îl împinge la căutare și la descoperire. Ionescu și Bocoș descriu situația-problemă prin trei proprietăți: există lacune în sistemul cognitiv al elevului, ea determină o trebuință de cunoaștere, iar activitatea de rezolvare urmărește înlăturarea zonei de necunoscut și aflarea unor cunoștințe noi sau a unor procedee de acțiune.

Specificul metodei este că profesorul nu comunică cunoștințe gata elaborate, ci îl pune pe elev în situația de a le descoperi. Esențială este crearea situației problematice, nu punerea de întrebări, care pot chiar să lipsească. Didactica modernă concepe problematizarea nu numai ca metodă, ci și ca orientare didactică și principiu metodologic, care orientează și predarea, și învățarea. Ca o temă să aibă caracter problematizat, ea trebuie să producă surpriză.

Etapele rezolvării unei situații-probleme:

• perceperea problemei și a primilor indici pentru rezolvare: profesorul descrie situația, elevii o conștientizează și simt dorința de a o rezolva (momentul declanșator);
• studierea în adâncime a problemei, înțelegerea și reorganizarea datelor ei, prin activitatea independentă a elevilor (momentul tensional);
• căutarea soluțiilor: analiza condițiilor, formularea ipotezelor, verificarea lor;
• obținerea rezultatului final și evaluarea lui prin compararea variantelor (momentul rezolutiv).

Condiții: un fond aperceptiv suficient la elev, dozarea dificultăților pe o gradație, alegerea momentului potrivit din lecție și interes real pentru rezolvare. Problema nu poate fi nici prea ușoară, ca să îi mobilizeze pe elevi, nici prea grea, ca să nu îi descurajeze.

Avantaje. Problematizarea dezvoltă gândirea independentă și productivă, schemele operatorii ale gândirii divergente și aptitudinile creatoare, spre deosebire de metodele explicativ-exemplificative, care dezvoltă mai ales gândirea reproductivă și memoria. Motivația învățării devine intrinsecă, fiindcă problema însăși motivează. Antrenează întreaga personalitate, componentele intelectuale, afective și voliționale. Consolidează structuri cognitive, stimulează spiritul de explorare, formează un stil activ de muncă și cultivă autonomia și curajul de a susține o poziție proprie. Cunoștințele descoperite prin rezolvarea unei probleme reale se transferă mai ușor în alte situații.

La elevii cu dizabilități. Situațiile-problemă se aleg din viața reală a elevului, cu date concrete și cu suport intuitiv. Dificultatea se dozează în pași mici, iar profesorul conduce căutarea prin întrebări ajutătoare. La elevul cu dizabilitate intelectuală, care rezolvă problemele aproape numai algoritmic, problematizarea se aplică pe situații simple, cu o singură necunoscută, și urmărește mai ales înțelegerea situației, nu producerea de soluții noi.

Învățarea prin descoperire

Metoda învățării prin descoperire are factură euristică: elevii ajung singuri la adevăr, parcurgând din nou, prin activitate proprie, drumul pe care au fost elaborate cunoștințele. Ea creează condițiile în care elevul își reactualizează experiența și capacitățile ca să deslușească situații-problemă noi. Elevul redescoperă cunoștințe vechi, noi pentru el. Premisa este delimitarea a ceea ce este util să i se ofere elevului de ceea ce trebuie lăsat să descopere singur. Profesorul întreține nivelul optim de incertitudine (Bruner): o sarcină plicticoasă nu stimulează, iar una cu prea multe necunoscute duce la stres și la renunțare.

Feluri de descoperire. După relația profesor-elev: descoperirea independentă, în care elevul este actorul principal, iar profesorul supraveghează, și descoperirea dirijată, în care profesorul conduce prin sugestii, puncte de sprijin, întrebări și soluții parțiale. După relația dintre cunoștințele anterioare și cele noi: descoperirea inductivă, de la date particulare la cunoștințe generale, descoperirea deductivă, de la general la fapte particulare, și descoperirea transductivă, prin relații analogice între serii de date.

Avantaje. Descoperirea are rol formativ. Dezvoltă percepția, reprezentarea, memoria, gândirea, limbajul, trăsăturile de voință și de caracter, interesele și atitudinile. Ionescu și Bocoș arată, cu cercetările lui Piaget și Inhelder asupra formării noțiunii de pătrat și a operației de măsurare, că fiecare achiziție nouă implică schemele operatorii anterioare și că acțiunea investigatoare este cea care permite progresul gândirii.

La elevii cu dizabilități. Se folosește descoperirea dirijată, pe material concret, cu întrebări care orientează explorarea și cu verbalizarea fiecărei constatări. Descoperirea independentă rămâne accesibilă elevilor cu deficiențe senzoriale și motorii, cu intelect normal, cu condiția adaptării materialului la canalul lor de acces.

Studiul de caz

Metoda studiului de caz este activă și organizează activitatea didactică în jurul analizei unor situații tipice și semnificative, numite cazuri, cercetate în adâncime și din mai multe unghiuri. Cazul servește cunoașterii inductive, de la premise particulare la concluzii generale, și cunoașterii deductive, prin concretizarea unor aspecte generale. Profesorul alege cazul cu grijă, dintr-un portofoliu de cazuri reprezentative.

Etapele: sesizarea sau descoperirea cazului, examinarea lui din mai multe perspective, selectarea metodelor de analiză, prelucrarea cazului din punct de vedere pedagogic, stabilirea concluziilor. Ionescu și Bocoș descriu etapele ca familiarizarea cu cazul, analiza și cercetarea lui, stabilirea variantelor de soluționare și alegerea variantei optime, apoi integrarea noilor achiziții în sistemul cognitiv propriu.

Avantaje. Elevul nu primește regula gata formulată, ci o construiește el însuși din analiza cazului. El pune întrebări, caută informații, analizează, propune și compară soluții, hotărăște și argumentează. Confruntarea cu o situație reală creează motivație și dă învățării sens practic, iar concluziile sunt personalizate, deci durabile.

La elevii cu dizabilități. Cazul se alege din experiența directă a elevilor, se prezintă cu imagini sau prin dramatizare, iar analiza se face în grup mic, cu întrebări puse de profesor. Metoda este potrivită pentru formarea comportamentelor sociale și a autonomiei: un caz de comportament în magazin, în mijlocul de transport, în relația cu un străin.

Jocul de rol și jocul didactic

Jocul de rol este metoda care provoacă o discuție pornind de la o scenă dramatică, jucată pe o problemă legată direct de subiectul ales. Situația jucată trebuie să le fie familiară elevilor, luată din viața lor obișnuită. Unii elevi joacă rolurile, improvizând scena, iar ceilalți intervin pentru rezolvarea situației. Scenariul este spontan, jocul durează cinci-zece minute, apoi urmează comentariile spectatorilor, iar jocul se poate relua ținând seama de sugestiile lor. Obiectivele jocului de rol sunt învățarea felului de a gândi, de a simți și de a acționa propriu unui statut, dezvoltarea empatiei și a capacității de a înțelege opiniile și trăirile altora, formarea competenței de a rezolva situații dificile și verificarea corectitudinii comportamentelor formate.