Specificul relației elev–profesor

Relația profesor–elev, mediere didactică

Caracteristicile relației:

• este o construcție reciprocă și dinamică, o „operă” comună, care se definitivează în timp și se adaptează la circumstanțe și la scopuri;
• nu se reduce la aspectul formal, reglementat de coduri deontologice;
• raportul este asimetric (vârstă, experiență, statut, cultură), dar asimetria nu trebuie să devină prilej de depreciere a elevului sau de autoritarism;
• autoritatea nu se impune, ci se câștigă: dimensiune pozitivă a educației, ea este atribuită de partenerii actului formativ.

Ionescu și Bocoș pun câmpul relațional între componentele procesului de învățământ:

• relațiile profesor-elevi și elev-elev alcătuiesc o componentă a câmpului educațional;
• școala, clasa și cercul de elevi devin un „laborator” de învățare socială, în care elevul își desfășoară prestația în fața celorlalți, îndeplinește roluri, capătă statusuri;
• de relația profesor-elev depind climatul activităților, atmosfera de muncă și răspunderea.

Relația profesor-elev cere:

• apropiere și înțelegere fără familiarism;
• exigență fără severitate excesivă;
• autoritate fără enervare;
• echitate în apreciere, fără moralizare exagerată.

Raporturile sunt interpersonale și, în același timp, mediate de colectivul clasei, care este martor al prestației elevului și cadru de coacțiune; rezultanta lor este climatul psihosocial al clasei.

Tipurile de relații

Cucoș deduce, după locul profesorului în conducerea proceselor educative, trei tipuri de relații:

• democratică: privilegiază cooperarea; elevul este o persoană autonomă, demnă, responsabilă de propria formare, un actor care se implică activ; profesorul creează situații de implicare, se lasă întrebat și interpelat, cultivă ideea că are și el de învățat de la elevi; raportul dintre directivitate și libertate este optim; profesorul nu se retrage, ci este completat de elevi;
• laisser-faire (permisivă): domină interesele și dorințele elevilor, iar profesorul se subordonează lor, ca simplu supraveghetor; se pornește de la ideea că dezvoltarea spre bine vine de la sine; disimetria e exagerată în favoarea elevului;
• autocratică (autoritară): profesorul este actantul aproape exclusiv; comunicarea este unidirecțională, el are întotdeauna dreptate, elevul este obiect inert, iar educația devine memorare mecanică, ascultare pasivă și conformism.

Comunicarea pedagogică

Ea presupune interacțiune de tip feedback și este mai largă decât informarea, care e numai o latură a ei.

După Luminița Iacob, redată de Cucoș:

• actul comunicării unește informația cu dimensiunea relațională, care dă semnificație (un imperativ poate fi ordin, îndemn, sfat sau rugăminte, după relație);
• modelul interactiv înlocuiește modelul telegrafic, fiecare partener fiind și emițător, și receptor;
• codurile sunt multiple (cuvânt, sunet, gest, imagine, mișcare, distanță) și canalele multiple (vizual, auditiv, tactil);
• competența comunicativă este aptitudinală și dobândită, iar lipsa ei explică eșecul unor profesori bine pregătiți științific.

Comunicarea poate fi:

• ierarhică — unul emite, celălalt receptează, mesaj codat și previzibil;
• reciprocă — inițiativa aparține fiecăruia, mesaj mai puțin previzibil.

Comunicarea didactică le folosește pe amândouă. Profesorul face două lucruri deodată: vorbește și își urmărește elevii; dacă nu le citește la timp reacțiile și nu își schimbă conduita, activitatea se compromite.

Comunicarea pedagogică ca principiu

Cristea descrie comunicarea pedagogică ca principiu: profesorul construiește un mesaj capabil să provoace reacția formativă a elevului:

• focalizat pe fiecare elev după particularitățile lui intelectuale, socioafective și psihomotorii;
• cu un „repertoriu comun” pe plan intelectual, afectiv și motivațional;
• cu perfecționare continuă prin conexiune inversă.

Calitatea ei depinde de scopul activității, de personalitatea elevului, de cadrul concret, de personalitatea profesorului și de stilul educațional.

Formele comunicării:

• comunicarea verbală cere claritate și acuratețe, empatie și sinceritate, relaxare și angajare, folosirea vocii (înălțime, intensitate, timbru, dicție, ritm, pauză) și capacitatea de a asculta: încurajarea elevului, urmărirea ideilor, ascultarea critică, fără întreruperi și fără aprecieri pripite;
• comunicarea nonverbală: expresia feței, gesturile, poziția, distanța, contactul vizual;
• comunicarea scrisă: fraze scurte, un singur gând într-un paragraf, cuvinte înțelese sigur de receptor.

Toate fac parte din aceeași activitate a profesorului, care este adaptarea permanentă la context.

Relația în activitățile de grup și în cele individuale

În activitățile de grup

În activitățile de grup, relația profesor-elev este mediată de grup. Gherguț arată că, în învățământul diferențiat pe grupe de nivel, rolul educatorului devine mai complex. El: