Formele de organizare a activității didactice

Ce sunt formele de organizare

Formele de organizare a procesului de învățământ sunt, după Ionescu și Bocoș, cadrul organizatoric în care se desfășoară activitatea educațională, formală și nonformală: felul în care se așază în timp și în spațiu profesorul, elevii, conținutul și mijloacele. Formele de organizare a activității elevilor sunt modalitățile în care se proiectează și se realizează interacțiunea dintre profesor și elevi și colaborarea dintre elevi, după finalitățile urmărite; ele sunt o componentă a strategiei de instruire, alături de metode și de mijloace, și pot îmbunătăți mult procesul didactic. Istoria educației a consacrat organizarea pe clase și lecții, iar procesul de învățământ se desfășoară în lecții, activități practice, cercuri, excursii și vizite, cu formațiile lor de lucru.

Sistemul formelor de organizare a activității elevilor

Ionescu și Bocoș descriu sistemul formelor de organizare:

• frontală: profesorul îndrumă și controlează toți elevii deodată, în același interval de timp, după obiective comune; el transmite, explică, demonstrează, întreabă, dirijează, iar elevii lucrează toți în același timp și în același ritm; învățământul frontal condus de profesor se numește magistral;
• colectivă: elevii clasei formează un colectiv adevărat, în care colaborează, cooperează și se ajută spre finalități comune; a învăța alături de ceilalți nu înseamnă încă a învăța colectiv;
• individuală: profesorul lucrează cu un singur elev (formă păstrată în educația artistică și fizică, în învățământul special, la consultații și meditații) sau fiecare elev își rezolvă sarcinile independent de colegi, cu sau fără sprijin; individual nu înseamnă independent: activitatea individuală poate fi îndrumată, iar cea independentă poate fi și pe grupe; variantele: sarcini comune pentru toți, teme diferențiate pe grupe de nivel, teme diferite pentru fiecare elev, caz în care activitatea este individualizată sau personalizată, fiindcă ține seama de particularitățile, de pregătirea, de aptitudinile și de nevoile fiecăruia;
• pe grupe: profesorul conduce activitatea unor grupe de 3–8 elevi, cu obiective identice sau diferite; grupele pot fi omogene (formale, după criterii: același nivel, aceleași nevoi, interese) sau eterogene (informale, după preferințele elevilor, cu un coordonator); în grupele eterogene, elevii cu niveluri diferite sunt obligați la efort în zona proximei dezvoltări;
• în perechi (binom, grup diadic): perechile sunt făcute de profesor sau de elevi, aleatoriu, după preferințe sau după criterii;
• combinată: îmbinarea formelor de mai sus, după obiective și context.

Lecția

Lecția rămâne, după Ionescu și Bocoș, forma principală de organizare a activității didactice: în ea se informează și se formează, se instruiește și se educă deodată. Didactica modernă o concepe ca un dialog dintre profesor și elevi, pus în slujba obiectivelor procesului de învățământ, și ca program didactic: un sistem de procedee și de acțiuni comune profesorului și elevilor, organizate ca să atingă obiectivele operaționale și să activizeze elevii. Structura ei depinde de obiectul de învățământ, de știința corespunzătoare, de personalitatea profesorului și de cea a elevilor. Cucoș numește lecția unitate didactică fundamentală. Virtuțile ei (Ionescu și Bocoș): dă un cadru organizatoric și un sistem de relații didactice; asigură însușirea sistematică a conținutului; formează capacitatea de aplicare în practică; sprijină formarea noțiunilor și a abilităților; angajează elevii în eforturi de durată, cu efecte formative. Limitele ei: ritmul comun, pasivitatea, timpul fix, greutatea diferențierii.

Tipurile de lecție folosite în învățământul special (Gherguț): mixtă; de predare a unor cunoștințe noi; de formare a priceperilor și deprinderilor (intelectuale, motrice, tehnice; în laborator; în excursie; prin activitate independentă, cum sunt formele de terapie educațională; practică, la atelier și la terapie ocupațională); de recapitulare și sistematizare; de evaluare; vizitele și excursiile; activitățile educativ-terapeutice (logopedie, terapii ocupaționale, ludoterapie). Ionescu și Bocoș adaugă variantele moderne: lecția bazată pe explicație și demonstrație, pe modele, pe observație directă, pe descoperire, pe dezbatere euristică, problematizată, pe studiu de caz, pe activități practice, pe mijloace tehnice, pe instruire asistată de calculator, pe învățare multimedia, de muncă independentă, în cabinet, de studiu în bibliotecă.

Formele de organizare în învățământul special și special integrat

În învățământul special, clasa are efectiv redus, de regulă jumătate din cel al unei clase obișnuite (Verza), iar elevii ei, deși au același tip de dizabilitate, au niveluri și ritmuri foarte diferite. De aceea formele de organizare se folosesc altfel decât în școala obișnuită:

• frontal, la momentele comune ale lecției: captarea atenției, prezentarea temei cu material intuitiv, jocul didactic cu toată clasa, cântecul, povestirea; rareori pe toată durata orei, fiindcă ritmul comun nu este accesibil tuturor;
• pe grupe de nivel, la exersare și la aplicare: fiecare grupă primește sarcini pe măsura ei;
• individual și individualizat, la terapiile specifice (logopedie, kinetoterapie, educație vizuală), în activitatea profesorului de sprijin și în lecție, prin fișe diferențiate și prin lucrul profesorului cu un elev cât timp ceilalți lucrează singuri;
• în perechi, cu un elev mai avansat lângă unul mai slab, pentru ajutor și pentru comunicare;
• combinat, în cele mai multe lecții.

Gherguț descrie formele de activitate diferențiată și individualizată cerute de programă.