Activitățile de formare a competențelor pentru viață

Competențele pentru viață

Competențele pentru viață sunt cunoștințele, deprinderile și atitudinile de care o persoană are nevoie pentru a trăi cât mai independent în mediul ei: să se îngrijească, să se hrănească, să se îmbrace, să se deplaseze, să folosească banii, timpul, telefonul și serviciile din comunitate, să se înțeleagă cu ceilalți și să respecte regulile vieții comune. La copilul cu dizabilități, ele nu se formează de la sine și trebuie predate, pas cu pas, în activități special organizate. Formarea lor este scopul cel mai apropiat al educației speciale, pentru că fără ele nici școlarizarea, nici meseria nu duc la integrare.

Gherguț arată că fiecare pas câștigat în autonomia personală și socială ridică nivelul de adaptare și de integrare în familie și în comunitate, iar normalizarea vieții acestor persoane depinde de asta. Pentru copiii cu deficiențe severe, Verza subliniază că instruirea se face după un curriculum propriu, construit mai ales pe competențe de viață.

Autonomia personală, autonomia socială, adaptarea și integrarea

Autonomia personală este capacitatea persoanei de a se conduce singură în viața de fiecare zi, cu cât mai puțină dependență de ceilalți: să se autoservească și să se autoîngrijească (alimentație, igienă, îmbrăcat, încălțat, toaletă), să se orienteze și să se deplaseze, să își respecte programul zilnic, să aleagă și să își susțină alegerile. Gherguț o pune, în aria de dezvoltare personală și socială a curriculumului special, alături de autonomia socială și de competențele sociale; obiectivul central al ariei este independența copilului, în mediul cel mai puțin restrictiv cu putință.

Autonomia socială este adaptarea la viața cotidiană din afara casei: deplasarea în cartier și cu mijloacele de transport, cumpărăturile, folosirea telefonului și a serviciilor publice, comportamentul civilizat, relațiile cu vecinii și cu necunoscuții.

Adaptarea socială înseamnă, după Gherguț, că o persoană sau un grup ajunge să poată trăi într-un mediu social nou, potrivindu-și comportamentul cu cerințele lui. Integrarea socială este mai mult decât adaptarea: o acțiune exercitată asupra persoanei, care îi transformă și îi restructurează continuu potențialul și însușirile, ca să se familiarizeze cu mediul, să își schimbe stereotipurile vechi și să le pună de acord cu situația nouă, să cunoască și să se obișnuiască cu locul de muncă. Integrarea unește elementele personalității cu cele ale sistemului social prin factori purtători de valori (familia, școala, instituțiile comunității). Două elemente deosebesc integrarea de adaptare:

• adaptarea cere schimbarea comportamentului persoanei după mediu; integrarea cere și schimbarea mediului, care primește persoana ca membru cu drepturi și roluri;
• adaptarea este o stare la care se ajunge; integrarea este un proces continuu, cu o dinamică de dezvoltare, care se poate privi ca obiectiv (ținta educației speciale), ca proces (acțiunea continuă a factorilor sociali asupra persoanei și a persoanei asupra lor) și ca rezultat (participarea persoanei la rolurile sociale obișnuite).

Abilitățile de care depind adaptarea și integrarea nu apar dintr-odată: Gherguț le descrie ca rodul unei învățări neîntrerupte, în care deprinderile copilului sunt exersate în cât mai multe situații de viață.

Programul general de autonomie personală și socială

Gherguț descrie structura programului general de autonomie personală și socială prin șase obiective generale, pe care examenul le cere cu formularea lor:

Metodologia prin care se învață, se formează și se dezvoltă comportamentele de autonomie are, la același autor, șase coordonate:

• se stabilesc domeniile în care se lucrează: autoservirea și autoîngrijirea, adaptarea la viața de zi cu zi, comportamentele sociale;
• pentru fiecare domeniu se formulează obiective educațional-terapeutice;
• pentru fiecare domeniu se alcătuiește un program de intervenție, potrivit cu vârsta cronologică a copilului și cu etapa lui de dezvoltare;
• se planifică activitățile și sarcinile fiecărui copil;
• se evaluează la început, pe parcurs și la sfârșit;
• se propun îmbunătățiri pentru activitățile următoare.

Comportamentul social urmărit în program cuprinde patru competențe: relaționarea cu ceilalți (salut, cerere, mulțumire, așteptarea rândului), respectarea regulilor și a normelor grupului, cooperarea în activități comune și folosirea civilizată a serviciilor publice. Exemplu: la ora de autonomie socială, elevii exersează în clasă, prin joc de rol, cum se cere un bilet la ghișeu, apoi merg cu profesorul la gară și cer biletul; la întoarcere se discută ce a mers și ce trebuie repetat.

Modelele de curriculum pentru dizabilități severe

Modelul Verginia Crețu (Verza, 2011) pornește de la argumentul că, la copilul cu handicap mintal, îmbogățirea instrumentală se poate face numai pe un nucleu minim de cunoștințe cu valoare adaptativă mare. Programul vizează autonomia personală în activitățile zilnice, pe zece domenii: igiena corporală; alimentația; îmbrăcarea și dezbrăcarea; mersul la toaletă și igiena eliminării; orientarea spațială și temporală; deplasarea în interiorul locuinței (inclusiv transferurile: culcat, așezat la masă, ridicat); deplasarea în afara locuinței, cu sau fără mijloace de transport; comunicarea la distanță (telefonul, soneria); cumpărăturile; relațiile cu ceilalți și comunicarea în situațiile obișnuite de viață ale copilului. Fiecare conduită este legată de exerciții de învățare perceptivă, de memorie, de gândire și de limbaj. Autoarea dă exemplul încheiatului la haină, corelat cu forma și culoarea nasturilor, cu corespondența nasture-gaică, cu succesiunea și direcția mișcărilor și cu motricitatea fină. Într-o lucrare ulterioară, aceeași autoare urmărește dezvoltarea copilului pe arii de autonomie (îmbrăcarea, încălțarea, igiena, activitățile în locuință, comunicarea în familie, programul zilnic, telefonul, gospodăria, timpul liber acasă) și pe câmpuri sociale (deplasarea în jurul locuinței și traversarea străzii, transportul în comun, realizarea de produse sau de activități utile), pornind de la ideea că persoana cu handicap învață să acționeze și să participe numai acționând și participând.