Consilierea și orientarea școlară și profesională

Ce este consilierea

Consilierea este relația de ajutor dintre o persoană pregătită pentru asta, consilierul, și o persoană care cere sprijin, clientul, cu scopul ca clientul să își înțeleagă și să își clarifice felul în care își percepe viața, să învețe să își atingă scopurile prin decizii proprii și să își rezolve problemele afective sau de relație. Termenul vine din literatura anglo-saxonă (counseling) și s-a răspândit la noi în anii ‘90. Gherguț o descrie ca o intervenție individualizată pentru persoane cu probleme personale, educaționale sau profesionale, privită din trei perspective, psihologică, pedagogică și socială, cu valențe etice, prin care clientul e ajutat să se angajeze în comportamentul care îi rezolvă cel mai bine problemele. Verza reține definiția Asociației Britanice (1985): relația consilier-client, folosită cu pricepere și după principii, ca să susțină cunoașterea de sine, acceptarea de sine, maturizarea și dezvoltarea resurselor personale.

Orice definiție a consilierii, arată Verza, cuprinde aceleași cinci elemente:

• o relație între oameni, de alianță și colaborare;
• consilierul, cu formare profesională, care susține un cadru anume;
• clientul, care cere ajutorul și e motivat să îl obțină;
• obiective care privesc personalitatea clientului: să se cunoască, să se dezvolte, să își rezolve situațiile grele de viață;
• tehnici din câmpul științelor comportamentului.

Consilierea se adresează, în înțelesul ei clasic, persoanelor fără tulburări psihice, nu urmează un model clinic, ci unul al dezvoltării, și face prevenție. Ea se deosebește de psihoterapie prin obiective (creștere personală și context imediat, nu restructurarea personalității), prin gravitatea problemelor (mai mică), prin natura lor (situații de viață, nu simptome) și prin metode; subiectul este client, nu pacient; se lucrează pe prezent și viitor, pe termen scurt, pe educație și vocație. Granița nu este netă: consilierul poate fi privit ca un psihoterapeut focal. Tipurile de consiliere după A. Băban: informațională, educațională, de dezvoltare personală, suportivă, vocațională, în situații de criză, pastorală.

Verza numește consilierea psihopedagogică o formă de intervenție centrată pe schimbare evolutivă, pe conștientizarea gândurilor, a trăirilor și a conduitelor care dau șansa unei dezvoltări optime a resurselor personale; punctul ei de plecare este unicitatea fiecărei persoane. În relația cu persoana aflată în dificultate, consilierul îl consideră pe client răspunzător pentru el însuși, crede în dorința lui de a deveni matur și productiv, creează o atmosferă caldă și permisivă, nu îi impune atitudini, ci numai condiții de comportament, și nu interoghează, nu interpretează, nu convinge și nu dă sfaturi în locul lui.

Consilierea școlară

Consilierea școlară cuprinde consilierea psihologică și are, după Gh. Tomșa, cinci trăsături: este un proces de dezvoltare, cu un program coerent de experiențe; are rol proactiv, de prevenire a crizelor; consilierul răspunde și de felul în care școala îi privește pe elevi, nu numai de client; problemele personale, educaționale, sociale și de orientare ale elevului sunt legate între ele și se tratează împreună; gradul de profunzime al intervenției variază. Atribuțiile consilierului școlar, după asociația americană a consilierilor școlari: definirea obiectivelor și a nevoilor elevilor împreună cu alți specialiști, consilierea individuală și de grup, informarea elevilor și a părinților despre oportunitățile educaționale și profesionale, trimiterea cazurilor la alți specialiști, serviciile de plasare, consultanța pentru conducerea școlii și pentru profesori.

Gherguț descrie un model cu trei dimensiuni al intervenției de consiliere: sarcina (către cine se îndreaptă: persoană, familie, clasă, școală, cartier, instituție), scopul (prevenirea sau remedierea insuccesului școlar ori socioprofesional, stimularea dezvoltării personale și ocupaționale) și metoda (serviciu direct; consultanță și formare, alături de alți specialiști sau nespecialiști; media). Din model reies cinci funcții ale profesorului-consilier: de consilier, de consultant, de coordonator, de agent de orientare și de evaluator.

Consilierea individuală este activitatea principală: consilierul oferă o situație de învățare în care consiliatul își cunoaște situația prezentă și anticipează situații viitoare, în care își va valorifica mai bine calitățile. Se adresează celor care nu reușesc să potrivească rolul cerut de situația în care se află cu felul în care se poartă în rolurile așteptate de la ei la școală, în familie sau la lucru. Gherguț formulează principiile ei astfel:

Consilierul îi ajută și îi susține pe elevii cu cerințe speciale, dar nu hotărăște în locul lor.

Principiile și etapele consilierii

Verza reține cinci principii ale procesului de consiliere (C. Oancea): susținerea afectivă (climatul afectiv pozitiv este condiția de la care pornește totul); susținerea cognitivă (consilierul găsește mecanismele cognitive ale consiliatului care pot servi la rezolvarea problemei: înțelegerea, interiorizarea, conștientizarea, problematizarea); susținerea volitiv-decizională (întărirea încrederii consiliatului că poate lua singur hotărârea cea mai bună); descărcarea emoțională sau catharsisul; orientare, sfătuire, dirijare, cu grad de directivitate potrivit cu cât de structurate sunt problema și soluția pentru consiliat: cu cât sunt mai puțin structurate, cu atât directivitatea este mai mare.

Obiectivele consilierii se așază pe trei niveluri: generale (susținerea și dezvoltarea capacităților de adaptare și integrare), medii (prevenirea dezadaptării și a izolării în etapele de maturizare, la câștigarea independenței, la integrarea personală și profesională) și particular-operaționale, clasificate în cognitive (cunoașterea propriei personalități, conștientizarea, formularea și înțelegerea problemei, evaluarea ei corectă), afective (trăirea echilibrată și autentică, prezentul, deconflictualizarea), psihomotorii de conduită (independență, spontaneitate, eficiență) și volitiv-caracteriale (responsabilitate, decizie proprie, încredere, automotivare).

Etapele consilierii, după Brammer și Shostrom: întâlnirea și centrarea pe problemă; clarificarea; reflectarea (ghidarea clientului spre căutarea activă a unei soluții); confruntarea (admiterea soluției celei mai potrivite); interpretarea profundă. Comunicarea în consiliere cere receptivitate, intenție din partea consiliatului, încredere reciprocă, empatie și ascultare activă (a lăsa interlocutorul să vorbească, a prinde ideea principală, a pune întrebări și a reformula, a verifica înțelegerea, a încuraja destăinuirea). Consiliatul este condus spre soluții proprii, nu spre dependență de consilier.

Consilierea elevilor cu CES

Gherguț arată că consilierea persoanelor cu dizabilități are trăsături proprii: se face în colaborare cu alți specialiști (medici, psihologi, psihopedagogi, asistenți sociali) și implică familia; la copiii mici și la copiii cu deficiențe, ea se răsfrânge asupra celor din mediul lor de viață (părinți, bunici, educatori). Consilierul adună de la ceilalți specialiști ce știu ei despre conduita consiliatului și îi dă acestuia informațiile, cu accent pe ce poate și pe șansele lui de integrare școlară, profesională și socială, ca să își asume roluri sociale posibile și realiste.

Verza arată că asistența psihopedagogică complexă a persoanelor cu deficiențe nu se oprește la școală, ci privește întreaga comunitate, și că, în cadrul ei, consilierea este formula de intervenție prin care manifestările comportamentale sunt ameliorate, iar persoana capătă mecanismele prin care se adaptează la mediu. Între serviciile comunitare pentru persoanele cu deficiențe se numără orientarea școlară și profesională, consilierea și susținerea pentru integrarea în muncă și consilierea părinților.