Structura și formele de manifestare ale personalității

Structura personalității

Personalitatea este ansamblul organizat și dinamic al disponibilităților generale și proprii pe care persoana le arată în raporturile cu ceilalți și care o fac să fie ea însăși; ea are stabilitate, integrare și plasticitate. Într-o viziune structural-sistemică, personalitatea cuprinde subsistemul de orientare (motivația și afectivitatea), subsistemul bioenergetic (temperamentul), subsistemul instrumental (deprinderile, capacitățile, aptitudinile), subsistemul relațional și de autoreglare (caracterul), subsistemul creativ, subsistemul cognitiv și comunicațional (procesele cognitive și limbajul) și subsistemul acțional-volitiv (voința). După criteriul designativ-informațional (M. Golu), procesele personalității se împart în procese cu funcție de semnalizare (cognitive, motivaționale, afective), de fixare și actualizare (memoria), de explorare și concentrare (atenția), de reglare (voința) și de comunicare (limbajul). Cele trei laturi clasice, temperamentul, aptitudinile și caracterul, rămân reperele descrierii personalității copilului cu dizabilitate.

Temperamentul, latura dinamico-energetică, este puternic marcat de ereditate și de particularitățile sistemului nervos: intensitatea, echilibrul și mobilitatea excitației și inhibiției. La copiii cu dizabilități, dereglarea acestor procese schimbă tabloul temperamental: la deficiența mintală, prevalența excitației dă copii nestăpâniți și impulsivi, prevalența inhibiției copii hipoactivi și apatici, iar inerția patologică face reacțiile rigide; la deficiența de vedere, prevalența inhibiției dă un ritm lent și hiperprudență; la sistemul nervos fragil, fatigabilitatea crescută scade rezistența la efort. Trăsăturile temperamentale arată cum primește, cum suportă și cum exteriorizează copilul relațiile negative cu cei din jur și cât este de comunicativ și de sociabil, factori de succes în integrare; ele nu sunt bune sau rele în sine, ci se educă și se compensează prin caracter.

Aptitudinile, latura instrumental-operațională, sunt afectate inegal: la deficiența mintală, eterogenitatea aptitudinilor stă în raport invers cu nivelul global (Piéron), iar unele aptitudini rămân relativ independente de inteligență, ceea ce dă heterodezvoltarea (Păunescu), cu laturi sub limită și laturi peste limită; la deficiențele senzoriale și fizice, aptitudinile intelectuale sunt intacte, iar compensarea dezvoltă aptitudini pe canalul valid (inteligența kinestezică și memoria la nevăzători, atenția și memoria vizuală la surzi), până la supracompensare; talentele artistice, muzicale sau tehnice pot juca rol compensator. Descoperirea și folosirea aptitudinilor ca puncte de sprijin dă motivație și progres.

Caracterul, latura relațional-valorică și de autoreglare, se formează prin educație și prin relații și este latura cea mai puțin marcată de ereditate; la copiii cu dizabilități, el este cel mai expus consecințelor derivate: fragilitatea și infantilismul la deficiența mintală, trăsăturile negative formate reactiv, pseudocompensator (minciuna, lingușeala, ranchiuna), conduitele nepotrivite ale copiilor instituționalizați (negativism, sugestibilitate, ostilitate, apatie), dar și trăsături pozitive formate prin educație: perseverența, autocontrolul, responsabilitatea, deprinderile de conduită civilizată. Formarea caracterului, prin interiorizarea normelor și prin exercițiu, este obiectivul educației morale și al autonomiei sociale.

Cum se formează personalitatea copilului cu dizabilitate

Personalitatea se formează prin învățare, în sens larg, și prin relațiile cu ceilalți. Învățarea generează, formează și construiește întreaga activitate psihică: prin ea se dobândesc nu numai cunoștințe, ci gândirea, sfera afectivă și voința, care condiționează sistemul personalității. Învățarea sistematică dezvoltă intelectul, iar învățarea socială, în familie și în societate, formează motivația, valorile și sentimentele. Copilul învață relațiile interpersonale fără să fie învățat de cineva: imită comportamentele din familie, le integrează în comportamentul propriu, iar școala, biserica și instituțiile îi formează ideile despre valori. Odată cu învățarea cognitivă și cu învățarea socială, copilul își dezvoltă sentimente față de sine în relație cu ceilalți: devine conștient de imaginea lui din felul în care este privit, din atitudinea celorlalți față de el. La copilul cu dizabilitate, acest mecanism explică de ce imaginea de sine și stima de sine depind de acceptarea necondiționată a adulților și de atitudinile colegilor și de ce respingerea, etichetarea și eșecul repetat produc sentimente de inferioritate și evitare.

Structura personalității copilului cu dizabilitate este rezultatul interacțiunii dintre tulburarea primară, consecințele ei derivate și mediul educativ (Gh. Radu). Tulburările derivate afectează mai ales funcțiile complexe, psihomotricitatea, limbajul, mecanismele reglatoare conștiente și autocontrolul, și sunt cele care modelează personalitatea; fiindcă depind de mediu și de activismul copilului, ele pot fi prevenite și compensate prin educație timpurie. Comportamentul este funcție a personalității și a mediului (Lewin), iar peste trăsăturile de specificitate se adaugă elemente determinate de mediul de existență: în retardul mintal, Nirje deosebește handicapul mintal propriu-zis, handicapul din conștientizarea întârzierii și handicapul dobândit sau impus de mediu, cel mai deschis schimbării.

Particularitățile dezvoltării personalității, pe etape

În copilăria timpurie, personalitatea copilului cu dizabilitate se așază pe relația afectivă cu mama și cu familia: securitatea afectivă, atașamentul și comunicarea timpurie sunt premisele ei. Privarea de susținere afectivă (avitaminoza afectivă), abandonul, instituționalizarea sau relația distorsionată cu părinții care nu pot comunica cu copilul (cazul copilului surd în familia de auzitori) lasă urme uneori ireversibile în afectivitate, în morală, în comportament și în caracter: apatie, insecuritate, dependență, atașament exagerat compensator. Conștiința de sine apare spre trei ani, iar la copilul cu dizabilitate ea se formează cu întârziere și pe baza unei experiențe restrânse.

La vârsta preșcolară și școlară mică, personalitatea se construiește prin joc, prin socializare și prin primele reușite și eșecuri școlare. Copilul cu dizabilitate se joacă mai puțin și mai sărac, își însușește greu regulile și normele, iar debutul școlar nepregătit aduce eșec, teamă de insucces și anxietate. Stima de sine se formează din evaluările părinților și apoi ale colegilor; complexul de inferioritate, complexul de proveniență și comportamentul revendicativ se instalează acum, dacă frustrarea afectivă nu este întâmpinată.