Structura și formele de manifestare ale personalității

Structura personalității

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• structură — componentele personalității sunt legate între ele, iar schimbarea uneia le influențează pe celelalte;
• dinamică — personalitatea se formează și se modifică de-a lungul vieții, prin educație și prin experiență;
• disponibilități generale — însușiri comune tuturor oamenilor; de exemplu, orice om poate învăța și comunica;
• disponibilități caracteristice — însușiri care deosebesc o persoană de alta;
• identitatea specifică — ceea ce face ca persoana să fie recunoscută ca ea însăși, în situații diferite.

Cele trei trăsături, pe scurt:

• stabilitatea — felul de a reacționa și de a trăi interior rămâne relativ același în timp;
• integrarea — componentele alcătuiesc un întreg unitar;
• plasticitatea — personalitatea se poate reorganiza, ca persoana să se adapteze la schimbări mari ale condițiilor de viață.

Tradițional, personalitatea se studia prin temperament, caracter și aptitudini. Într-o viziune structural-sistemică, ea cuprinde mai multe subsisteme:

• subsistemul de orientare — motivația și afectivitatea;
• subsistemul bioenergetic — temperamentul;
• subsistemul instrumental — aptitudinile, capacitățile și deprinderile;
• subsistemul relațional și de autoreglare — caracterul;
• subsistemul creativ — creativitatea;
• subsistemul cognitiv și comunicațional — limbajul și procesele cognitive;
• subsistemul acțional-volitiv — voința, care dă caracteristicile activității persoanei.

După criteriul designativ-informațional (M. Golu, 1993), procesele personalității se împart în procese cu funcție:

• de designare și semnalizare — procesele cognitive, motivaționale și afective;
• de fixare, păstrare și actualizare — memoria;
• de explorare, orientare și concentrare — atenția;
• de reglare și autoreglare — voința;
• de comunicare și exteriorizare — limbajul.

Subsistemele și procesele se studiază static și dinamic, structural și funcțional, ca personalitatea să fie cunoscută în ansamblul ei. La copilul cu dizabilitate, temperamentul, aptitudinile și caracterul rămân reperele descrierii personalității.

Temperamentul

La deficienții de intelect, particularitățile activității nervoase superioare accentuează, diminuează sau suprimă unele însușiri ale temperamentului (Verza, 2011, p. 223).

Alte modificări ale temperamentului:

• la deficiența de intelect — reactivitatea patologică, cu reacții care sunt adesea izbucniri episodice, și rigiditatea, înțeleasă ca o inerție patologică a întregii personalități (Verza, 2011, pp. 223, 226);
• la deficiența de vedere — raportul dintre excitație și inhibiție este dereglat în favoarea inhibiției, iar activitatea are un ritm lent; inhibiția reacțiilor de orientare se vede în hiperprudența, teama și reținerea în mișcare ale nevăzătorilor (Verza, 2011, p. 426);
• la sistemul nervos fragil — fatigabilitatea crescută face ca oboseala să apară repede și capacitatea de concentrare să scadă (Gherguț, 2013, cap. 2.3).

Trăsăturile temperamentale sunt importante în cunoașterea copilului, fiindcă arată:

• cum primește, cum suportă și cum exteriorizează copilul relațiile negative cu cei din jur;
• cât este de comunicativ și de sociabil, însușiri de care depinde integrarea lui școlară și socială.

Aptitudinile

Cum se înțelege la deficiența de intelect:

• performanțele se compară cu ale persoanelor care au aceeași deficiență, nu cu ale celor cu intelect normal;
• unii elevi au o anumită înclinație spre activitățile manuale, se pot concentra mai mult timp într-o activitate, reproduc modele sau memorează mecanic; aceste aptitudini elementare se folosesc în procesul compensator-recuperator (Verza, 2011, pp. 226–227);
• eterogenitatea (A. Piéron) arată că, la deficiența mintală, eterogenitatea aptitudinilor este în proporție inversă cu nivelul global, fiindcă unele aptitudini sunt relativ independente de inteligență;
• heterodezvoltarea (C. Păunescu) arată că unele laturi ale psihicului se dezvoltă sub limită, iar altele peste limită, față de un copil normal care are aceeași vârstă mintală.

La deficiențele senzoriale, aptitudinile se dezvoltă pe calea compensatorie:

• la nevăzători se dezvoltă și se educă inteligența kinestezică (Verza, 2011, p. 447);
• la deficienții de auz, memoria vizual-motrică atinge un nivel ridicat (Verza, 2011, p. 337).

Caracterul

Cum se înțelege:

• atitudinea — felul relativ stabil în care persoana se raportează la ceilalți, la societate și la sine;
• instanță de control — caracterul stăpânește reacțiile temperamentale; un elev impulsiv învață să își aștepte rândul;
• rol de compensare — prin trăsături pozitive de caracter, deficientul de intelect compensează în parte sărăcia aptitudinilor.

Educația compensatorie urmărește modelarea trăsăturilor pozitive de caracter și, în paralel, inhibarea reacțiilor temperamentale nestăpânite. Trăsăturile pozitive care se formează sunt:

• hărnicia;
• perseverența;
• modestia;
• rezistența față de influențele negative;
• receptivitatea la sfaturi pozitive.

Calea principală este exercițiul perseverent, în contexte sociale variate (Verza, 2011, p. 228). Când educația lipsește sau este greșită, reacțiile nestăpânite se pot consolida ca trăsături negative de caracter.

Cum se formează personalitatea copilului cu dizabilitate

Gherguț (2013) deosebește două forme ale învățării:

• învățarea spontană sau socială — neorganizată, în familie și apoi în societate; formează mai ales latura afectiv-motivațională: motivele, valorile, sentimentele;
• învățarea sistematică — organizată, în școală; este mai eficientă pentru dezvoltarea intelectuală.

De aici rezultă că școala nu ajunge singură. Motivația, valorile și sentimentele copilului se formează în primul rând în familie și în grupul în care trăiește, iar imaginea despre sine se construiește din felul în care îl privesc și îl evaluează ceilalți.

Tulburarea primară și tulburările derivate

Cum se înțelege:

• disontogenie — dezvoltarea personalității în ontogeneză nu urmează traseul obișnuit;
• perioada optimă — vârsta la care o funcție se formează cel mai ușor; intervenția făcută atunci are cel mai mare efect;
• rezultatul interacțiunii dintre tulburarea primară și cele derivate depinde de condițiile de mediu și de cât de activ sau de pasiv participă copilul la activitățile recuperatorii.

Personalitatea și mediul

Comportamentul este funcție a personalității și a mediului (K. Lewin). Din această teorie rezultă că, peste trăsăturile de specificitate ale personalității copilului cu handicap, se adaugă trăsături produse de mediul în care trăiește (Popovici, 2007, p. 48).

Imaginea de sine și stima de sine

La persoanele cu dizabilități, imaginea de sine și stima de sine au o importanță deosebită: de ele depind raporturile cu cei din jur și acceptarea de sine.

Imaginea de sine are mai multe componente:

• eul real (actual), format din experiențele de zi cu zi, cu cinci componente:
  • eul fizic — acceptarea propriului corp și felul în care persoana crede că o văd ceilalți;
  • eul cognitiv — felul în care persoana prelucrează informațiile despre sine; unii rețin numai evaluările negative și se învinovățesc mereu;
  • eul emoțional — sentimentele față de sine, lume și viitor;
  • eul social — partea personalității pe care persoana o arată celorlalți;
  • eul spiritual — valorile existențiale ale persoanei;
• eul viitor (posibil), cu două forme:
  • eul dorit — aspirațiile și scopurile pentru care persoana își mobilizează resursele;
  • eul temut — trăsăturile pe care persoana se teme să nu le dezvolte;
• eul ideal — ceea ce persoana și-ar dori să fie, deși știe că nu are resursele reale.

Diferența mare dintre eul emoțional și eul social arată un grad redus de maturizare, iar rămânerea în decalajul dintre eul real și eul ideal duce la nemulțumire, frustrare și chiar depresie (Gherguț, 2013, cap. 2.5).

Elevii cu stimă de sine pozitivă și cei cu stimă de sine scăzută se deosebesc prin comportament:

Particularitățile pe tipuri de deficiență (Gherguț, 2013, cap. 2.5):

• deficiența locomotorie vizibilă — elevul are nevoie să fie încurajat constant, ca să creadă că poate obține rezultate ca ale colegilor; valorizarea constantă îi formează o stimă de sine favorabilă;
• deficiența de auz severă — copiii care comunică prin limbaj mimico-gestual își formează un cerc propriu; cei care nu comunică cu ei îi evită, iar asta le dă sentimentul de inferioritate și de marginalizare;
• deficiența de vedere — copilul nu își poate percepe propria imagine și nici reacțiile celor din jur; mesajele primite pe cale auditivă îi permit totuși să își formeze o stimă de sine care îi dă încredere în propriile forțe.