Particularitățile dezvoltării. Dezvoltarea compensatorie

Particularitățile dezvoltării, pe scurt

Dezvoltarea copilului cu dizabilitate păstrează legile generale ale dezvoltării, dar are trăsături proprii. Ele sunt tratate pe larg la capitolul despre particularitățile dezvoltării psihofizice. Aici sunt reluate numai liniile mari, de la care pornește compensarea.

La deficiența mintală

Cum se înțelege, termen cu termen:

• funcții de achiziție și funcții de elaborare — copilul preia și reține ce i se arată, dar construiește greu ceva nou din ce a învățat;
• imaturitate afectivă — la 9–10 ani, copilul reacționează la o mustrare sau la o laudă ca un copil de grădiniță;
• negativism — refuzul sarcinii sau al indicației adultului, fără un motiv legat de sarcină;
• rigiditatea conduitei — copilul repetă același mod de a acționa și când situația s-a schimbat.

Limitările comportamentului adaptativ (abilitățile conceptuale, sociale și practice) sunt tratate la subcapitolul despre trăsăturile de specificitate ale dezvoltării.

La deficiențele senzoriale

Dependența proceselor cognitive de informația senzorială se vede atunci când un analizator este afectat:

• percepția și reprezentările se restructurează pe analizatorii valizi;
• calitatea reprezentărilor depinde de calitatea reacțiilor compensatorii și de momentul în care s-a instalat deficiența;
• gândirea păstrează premise pentru o evoluție normală, dacă mecanismele compensatorii sunt stimulate de timpuriu (Gherguț, 2013).

Ce au în comun toate categoriile

La toți copiii cu deficiențe necuprinși de timpuriu în educație și terapie apar, după Verza (2011):

• întârzieri în dezvoltare;
• inegalități ale dezvoltării la același copil;
• afectarea procesului de socializare.

Învățarea compensatorie

Cum se înțelege:

• la un copil surd din naștere, afecțiunea primară este pierderea auzului;
• afecțiunile derivate sunt lipsa limbajului verbal, apoi dificultățile de gândire abstractă și de relaționare care decurg din ea;
• auzul nu se reface prin învățare, dar limbajul se poate forma, iar o parte din tulburările derivate se pot preveni, dacă demutizarea începe de la vârste mici.

Cele trei aspecte ale deficienței

Deficiența, incapacitatea și handicapul sunt definite în subcapitolul I.2.

Ce este compensarea

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• reechilibrare — după apariția deficienței, organismul nu mai funcționează ca înainte; compensarea îl aduce la un nou echilibru, nu la starea de dinainte;
• solicitările mediului — ce cer de la copil familia, școala și viața de zi cu zi: să comunice, să se deplaseze, să învețe;
• legea unității și interacțiunii părților — organismul este un sistem; o deficiență a unei părți schimbă funcționarea întregului, iar celelalte părți pot prelua o parte din rolul ei;
• elementele intacte ale aceluiași organ — resturile de auz sau de vedere;
• alte organe care preiau funcția — văzul și tactul la copilul surd, tactul și auzul la copilul nevăzător.

Compensarea ca lege a dezvoltării

Compensarea și sistemul funcțional

Verza (2011) explică, pe exemplul surdității, cum se produce compensarea în sistemul funcțional:

• o deficiență dereglează întregul sistem funcțional din care face parte organul afectat;
• fiecare sistem are un grad de fiabilitate, adică un grad de funcționare echilibrată, pe care se bazează compensarea;
• la surditate, cel mai afectat este sistemul verbal, care are o pondere funcțională mare;
• în acest caz, revenirea nu se face spontan, ci cere o intervenție educativă specială;
• sistemul verbal se construiește fără auz, prin toate canalele senzoriale disponibile;
• format astfel, el este mijloc de comunicare, instrument al gândirii și factor de reglare a conduitei, ca la orice copil.

Formele și tipurile compensării

Formele compensării

Tipurile, după raportul cu organul afectat

• compensarea intrasistemică — prin elementele intacte ale aceluiași analizator (resturile de auz, resturile de vedere);
• compensarea intersistemică — prin analizatorii valizi (văzul și tactul la surditate, tactul și auzul la cecitate).

La deficiența de vedere, Verza (2011) numește:

• compensarea intramodală, prin resturile de vedere;
• compensarea intermodală, prin ceilalți analizatori și prin noile legături dintre ei.

La copilul nevăzător, procesul autocompensator intersistemic dezactivează aria corticală vizuală, iar activitatea electrică maximă apare în aria de proiecție a informațiilor tactil-kinestezice. Emisfera dreaptă se autostimulează în sens compensator (Verza, 2011).

Formele compensării la deficiența de auz