Particularitățile dezvoltării. Dezvoltarea compensatorie

Particularitățile dezvoltării, pe scurt

Dezvoltarea copilului cu dizabilitate păstrează legile generale ale dezvoltării, dar are trăsături proprii, tratate pe larg la capitolul despre particularitățile dezvoltării psihofizice; aici sunt reluate numai liniile mari, ca punct de plecare pentru compensare.

Cognitiv. Dependența proceselor cognitive de aferențele senzoriale devine vizibilă când un canal senzorial este blocat: la deficiențele senzoriale, percepția și reprezentările se restructurează pe analizatorii valizi, iar gândirea păstrează premise pentru o evoluție obișnuită dacă compensarea este stimulată timpuriu; la deficiența mintală, sunt afectate sensibilitatea, percepția, reprezentările, gândirea (vâscozitate genetică, inerție, concretism), memoria, atenția și limbajul, iar ritmurile dezvoltării sunt decalate (heterocronie).

Socioemoțional. Imaturitatea afectivă, reacțiile disproporționate, sentimentul de inferioritate din eșecuri, dependența de adult, motivația slabă și relațiile sociale sărace apar în grade diferite la toate categoriile, mai ales când copilul nu are o cale fluentă de comunicare sau a fost privat de afecțiune.

Comportamental. Rigiditatea și stereotipiile la deficiența mintală, hiperprudența și lentoarea la deficiența de vedere, evitarea comunicării la deficiența de auz, negativismul și sugestibilitatea copiilor instituționalizați și limitările comportamentului adaptativ (conceptual, social, practic) cer intervenție educativă și terapeutică.

Aceste particularități sunt, în mare parte, consecințe derivate ale deficienței primare, care se previn și se compensează. Luate împreună, tulburările de dezvoltare nu împiedică structurarea personalității: organismul afectat răspunde de la sine prin substituiri și restructurări funcționale compensatorii, iar această tendință de reechilibrare este comună tuturor persoanelor cu deficiențe.

Ce este compensarea

Compensarea este procesul prin care organismul își reechilibrează funcționarea, ca să se adapteze cerințelor mediului, în virtutea legii unității și interacțiunii părților dintr-un sistem. În sens larg, ea este capacitatea unui sistem de a se reconstitui structural și funcțional; legea compensației mobilizează resursele proprii ale organismului în condiții critice, când o componentă este tulburată sau distrusă. Ca lege a dezvoltării, compensația reechilibrează procesul de fiecare dată când apare un factor perturbator, o deficiență, o disfuncție, o incapacitate.

Compensarea este, deci, un proces al dezvoltării, nu un act izolat: în cursul ei funcția tulburată este înlocuită, corectată sau refăcută, se formează moduri noi de a acționa și de a prelua experiența practică și socială și cresc capacitățile fizice și psihice și personalitatea întreagă. Ea are la bază plasticitatea sistemului nervos central și exprimă sensibilitatea sistemului biologic la perturbările echilibrului său. Din punct de vedere teoretic, compensarea suplinește funcțiile pe care un organ senzorial sau motor nu le-a dezvoltat sau le-a pierdut fie cu elementele intacte ale aceluiași organ (compensare intrasistemică), fie prin restructurarea funcțiilor altor organe, care preiau funcția alterată (compensare intersistemică). Orice deficiență dereglează întregul sistem funcțional din care face parte organul afectat; sistemul are un grad de fiabilitate pe care se bazează compensarea, iar alte elemente pot prelua rolul celui defect. Când elementul afectat are pondere mare, ca sistemul verbal la surditate, dereglarea este profundă și revenirea nu se face spontan, ci cere o intervenție educativă anume: sistemul verbal al copilului surd trebuie construit fără auz, prin toate canalele senzoriale disponibile, și, odată constituit, funcționează cu toate prerogativele lui.

Formele și tipurile compensării

După mecanismul ei, compensarea are trei forme:

• regenerarea organică, refacerea structurii afectate, posibilă în măsură mică la analizatori;
• vicarierea (suplinirea), preluarea funcției pierdute de alți analizatori sau de alte funcții;
• restructurarea funcțională, reorganizarea schemei funcționale a analizatorilor valizi și a legăturilor dintre ei, cu interiorizarea treptată a unor modele funcționale noi.

Fără activitate, și în primul rând fără activitate de învățare și de muncă, compensarea nu are loc, cu atât mai puțin cea prin restructurarea schemelor funcționale (D. Damaschin).

După raportul cu organul afectat, compensarea este intrasistemică, prin elementele intacte ale aceluiași analizator (resturile de auz, resturile de vedere), și intersistemică, prin analizatorii valizi (văzul și tactul la surditate, tactul și auzul la cecitate). La deficiența de auz, Gherguț deosebește compensarea organică, la hipoacuzii, prin creșterea eficienței percepției auditive pe baza resturilor funcționale, fără refacerea părții afectate; compensarea funcțională (intersistemică), la pierderea totală a auzului, prin restructurarea schemei funcționale și preluarea funcției de către analizatorii valizi, văzul prin labiolectură, simțul vibrotactil pentru vibrațiile articulatorii din demutizare, și plasticitatea structurilor cerebrale; și compensarea de tip mixt, la hipoacuziile cu implicarea structurilor organice și funcționale. La deficiența de vedere, compensarea este intramodală, prin mobilizarea resturilor de vedere, și intermodală, prin interacțiunea analizatorilor și restructurarea legăturilor dintre ei (compensarea polisenzorială, hotărâtoare la nevăzători); absența vederii dezactivează aria corticală vizuală și creează un focar de activitate maximă în aria de integrare a informațiilor tactil-kinestezice, iar emisfera dreaptă se autostimulează compensator.

După natura mijloacelor, compensarea este naturală, prin exersarea funcțiilor senzoriale rămase valide și a restului funcțional, tehnică (artificială), prin mijloace care amplifică, transformă și fac accesibile semnalele (proteze auditive, aparate pentru pronunție, dispozitive vibrotactile, mijloace optice, tiflotehnică), și medical-chirurgicală și protetică, prin implantul cohlear, timpanoplastii și alte intervenții, urmate obligatoriu de intervenție psihopedagogică. În compensarea tehnică au loc o compensare intersistemică, prin angajarea analizatorilor valizi, și una intrasistemică, prin potențarea resturilor; la surditatea profundă, protezele nu asigură singure comunicarea și rămân adjuvant al labiolecturii.

După planul afectat, compensarea este neurofiziologică, fizică și psihomotorie, psihoafectivă și socială; din punct de vedere didactic, se deosebesc nivelul senzorial-perceptiv, nivelul intelectual, nivelul moral-afectiv și nivelul psihosocial al compensării. La deficiența de auz, compensarea senzorial-perceptivă constă în suplinirea deficitului auditiv ca să se înlăture mutitatea, adică în demutizare, elaborarea limbajului verbal oral și scris, proces fundamental compensatoriu.

Principiile adaptării compensatorii

Adaptarea compensatorie are caracter legic și este dirijată de principii care privesc componentele subiective și obiective ale compensării (D. Damaschin, 1973):

• principiul integrării și ierarhizării: activitatea integrată și ierarhizată a componentelor sistemului nervos central asigură unitatea comportamentului, condiție a echilibrării cu mediul, și lărgește sfera deciziei și alegerii în situații variabile;
• principiul determinismului: factorii individuali, învățarea, mediul influențează organismul;
• principiul activismului: persoana este antrenată într-o activitate despre care experiența anterioară a arătat că ajută adaptarea;
• principiul analizei și sintezei: felul în care omul analizează și sintetizează unitar obiectele, evenimentele și fenomenele, pentru o cunoaștere cât mai deplină;
• principiul economiei: selectarea și schematizarea informațiilor;
• principiul unității: integrarea, echilibrul și armonia stărilor fizice, psihice și morale, condiție a integrității psihofizice și sociale a personalității.