Ereditatea, mediul și educația. Raportul dintre ei

Dezvoltarea și palierele ei

Dezvoltarea cuprinde schimbările care se succed într-un organism de la concepție până la moarte. Ele au două izvoare: programul biologic, moștenit, și interacțiunea cu mediul și cu factorii educativi. Organismul uman se dezvoltă pe trei paliere:

• dezvoltarea fizică: creșterea în lungime și în greutate, schimbările din structura și funcția creierului, a inimii și a celorlalte organe, ale scheletului și ale mușchilor, cu urmări asupra motricității; ele au urmări majore asupra intelectului și personalității, de pildă copilul cu pierderi de auz întârzie în dezvoltarea limbajului, persoana fără vedere suferă modificări la nivel cognitiv și la analizatorii rămași valizi, iar copilul imobilizat de o afecțiune neuromotorie dezvoltă conduite adaptive care îi marchează personalitatea;
• dezvoltarea cognitivă: modificări ale percepției, învățării, memoriei, raționamentului și limbajului, legate de dezvoltarea motorie și de cea emoțională (anxietatea de separare nu poate exista la un copil care nu își amintește trecutul și nu anticipează viitorul);
• dezvoltarea psihosocială: modificări ale personalității, ale trăirii emoțiilor și ale relațiilor cu ceilalți; felul în care persoana se vede pe sine influențează, la orice vârstă, atât performanțele cognitive, cât și funcționarea biologică.

Dezvoltarea psihică formează și reconstruiește neîncetat, prin învățare și prin interacțiunea cu mediul, structurile cognitive și operaționale, psihomotrice, energetice, afective, motivaționale și atitudinale care se arată în comportament. Privită genetic, ea este un proces intern, programat, care merge cu vârsta spre o adaptare cât mai bună; privită ontogenetic, este o construcție care urcă de la simplu spre complex, de la acțiune spre gândire, de la prelogic spre logic și de la empiric spre științific, prin învățare, sub influența mediului sociocultural (M. Golu). Ținta ei este echilibrul cu mediul și cu propriile aspirații și posibilități.

Reperele psihogenetice (Șchiopu și Verza) sunt caracteristicile psihice a căror apariție, la anumite vârste, arată normalitatea sau abaterea de la ea. Ele pun în evidență latura de maxim activism a fiecărei vârste, pe care se pot construi strategiile educative cele mai potrivite (zona proximei dezvoltări); când un reper întârzie mult să apară, în copilărie, întârzierea este indice de retard sau de dizabilitate; întârzierile apărute după o apariție normală arată condiții defectuoase de educație și de mediu ori un mediu stresant; reperele sunt mult mai vizibile decât mecanismele care le produc.

Ereditatea

Ereditatea este proprietatea materiei vii de a trece de la o generație la următoarea, prin codul genetic, informații despre specie, despre grup și despre individ; ea este premisa biologică a dezvoltării. Informația ereditară se citește în însușirile fizice, în cele biochimice și funcționale, în cât de plastic este sistemul nervos, în intensitatea, echilibrul și mobilitatea excitației și inhibiției, în particularitățile analizatorilor și ale glandelor endocrine și în predispozițiile pentru o stare de sănătate sau alta. Ereditatea generală cuprinde trăsăturile speciei, ereditatea specifică trăsăturile individuale; cele mai multe caractere sunt hotărâte de mai multe gene care lucrează împreună.

Cercetările asupra componentei ereditare au dus la câteva concluzii (Cosmovici și Iacob):

• moștenirea ereditară este un complex de predispoziții și de potențialități, nu o transmitere liniară a trăsăturilor strămoșilor;
• diversitatea psihologică are și o origine ereditară, fără să se reducă la ea;
• ereditatea caracterelor morfologice și a celor biochimice se cunoaște mult mai bine decât ereditatea însușirilor psihice, care par determinate poligenetic;
• potențialul genetic se alege prin hazard și este polivalent;
• ereditarul nu coincide cu congenitalul, care cuprinde și ceea ce s-a dobândit în perioada intrauterină, prin factorii etiologici din timpul sarcinii;
• însușirile ereditare se pot exprima la vârste diferite sau pot rămâne latente toată viața, în lipsa unui factor declanșator;
• ereditatea dă unicitatea biologică, premisă a unicității psihice;
• prin programarea în timp a creșterii și a maturizării, ereditatea creează perioadele sensibile sau critice, momentele de intervenție optimă ale mediului educativ sau corectiv; anticiparea sau pierderea lor face intervenția ineficientă, ceea ce contează pentru terapia tulburărilor de limbaj, de motricitate, ale gândirii și pentru fenomenele compensatorii;
• ereditatea nu se exprimă la fel în toate laturile psihicului: mai puternic în temperament, aptitudini, emotivitate și patologia psihică, mai slab în atitudini, voință și caracter;
• aceeași trăsătură poate veni, la persoane diferite, din factori diferiți;
• filogenetic, ereditatea umană hotărăște puțin comportamentele instinctive, de aceea copilul crescut printre animale își pierde specificul uman.

La nivelul actual al cunoașterii, ereditatea rămâne, în dezvoltarea psihică, o premisă naturală, „echipamentul primar” al personalității. Probabilistic, ea dă o șansă (ereditate normală), care poate fi valorificată sau nu de mediu și de educație, sau o neșansă (ereditate tarată), care, după gravitate, poate fi ameliorată și compensată în grade diferite prin programe de intervenție terapeutică și educativ-recuperatorie. Componentele eredității cu rol în educație sunt plasticitatea sistemului nervos, tipul de activitate nervoasă superioară și felul în care funcționează analizatorii.

Mediul

Mediul cuprinde toate elementele și condițiile de viață cu care individul intră în legătură, direct ori indirect, în cursul dezvoltării: influențe bioclimatice, socioeconomice, culturale, civilizatoare, condiții, structuri și norme sociale, de la mediul familial și școlar la comunitate și la societate. Factorii de mediu au o structură binară: pe de o parte, realități fizice, persoanele și obiectele perceptibile la care individul trebuie să se modeleze; pe de altă parte, ansamblul de relații și de semnificații care, interiorizate, devin materialul de construcție al dezvoltării psihice (M. Golu). Mediul poate favoriza dezvoltarea sau o poate bloca: copii născuți cu potențial biologic normal, dar crescuți într-un mediu familial ostil, insecurizant sau sărac, nestimulați în perioadele optime, ajung să prezinte semne de retard intelectual sau social.

Din perspectiva ontogenezei contează nu simpla prezență sau absență a unui factor de mediu, ci măsura, felul și rezonanța interacțiunii dintre el și individ. Un factor prezent, dar neutru pentru subiect, nu are relevanță pentru dezvoltare: o melodie pentru copilul fără auz, un tablou pentru copilul fără vedere, o normă abstractă pentru copilul cu dizabilitate mintală nu sunt factori de mediu. Dezvoltarea cere ca factorul să lucreze asupra individului, iar individul să îi răspundă, făcând din interacțiune baza propriei activități.

Pentru diversitatea conținuturilor mediului, C. M. Super și S. Harkness au propus conceptul de nișă de dezvoltare: tot ceea ce intră în relație cu copilul la o anumită vârstă, copilul și activitățile lui fiind punctul de referință. Structura nișei cuprinde obiectele, locurile și fenomenele la care copilul are acces la fiecare vârstă, răspunsurile și reacțiile celor din jur, cerințele adultului față de așteptările și performanțele cerute la anumite vârste (mersul fără ajutor, pronunția, activitățile de tip școlar în avans) și activitățile impuse, propuse sau acceptate de copil. Culturi diferite folosesc nișe diferite pentru aceeași vârstă. Interacțiunea cu mediul familial, înconjurător, pedagogic și social, mai ales în copilăria timpurie, hotărăște progresele și calitatea achizițiilor; la copiii cu dizabilități, interacțiunea cu mediul poate activa și susține mecanismele compensatorii.

Educația

Educația este activitatea specializată, proprie omului, făcută cu intenție, care mijlocește raportul omului cu mediul și prin care omul se dezvoltă prin societate, iar societatea prin om. Fiindcă ereditatea și mediul au contribuții aleatorii față de sensul dezvoltării, a fost nevoie de un factor care să reducă imprevizibilul și să crească controlul asupra dezvoltării individuale; acest rol l-a preluat educația. Ea stă între ce s-ar putea manifesta din ereditate, ca fel, moment, nivel, intensitate, durată și formă, și ce oferă mediul. I. Cerghit și V. Bunescu o privesc din mai multe perspective: proces (transformarea pozitivă și de durată a ființei umane, spre finalități explicite), acțiune de conducere (îndrumarea individului până devine persoană formată, autonomă, responsabilă), acțiune socială (activitate planificată pe baza unui proiect social care cuprinde un model de personalitate), interrelație umană (efort comun al educatorului și al educatului) și ansamblu de influențe (deliberate sau nu, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate). Educabilitatea este disponibilitatea omului de a fi format după o intenție venită din afara lui.

Ca factor conștient și deliberat, educația are efect asupra dezvoltării cu condiția unui raport potrivit între ce poate individul acum și ce i se oferă: o ofertă prea mare suprasolicită, o ofertă prea simplă stimulează slab, amândouă cu efecte negative asupra proceselor psihice. Educația depinde de ereditate și de calitatea mediului și nu are puteri nelimitate: nu poate readuce la echilibru o ereditate grav afectată, cum este cea din dizabilitățile mintale genetice sau organice, și nu poate compensa singură un mediu dizarmonic sau viciat, cu violență, abandon, lipsă de confort afectiv, boli și suferințe.

Raportul dintre factori

Rolul principal în dezvoltarea psihofizică îl are interacțiunea dintre ereditate, mediu și educație; cei trei factori dau măsura și calitatea dezvoltării oricărei persoane, și a celor cu deficiențe organice, funcționale sau de evoluție. Ereditatea dă potențialul, adică limitele și disponibilitățile de la care pornește dezvoltarea, dar nu hotărăște singură rezultatul: același genotip poate da fenotipuri diferite. Mediul actualizează sau blochează potențialul, acționând neintenționat și difuz. Educația alege, ordonează și dozează influențele, valorifică potențialul ereditar, compensează lipsurile mediului și conduce dezvoltarea spre finalități; ea are efect când ceea ce oferă se află în zona proximei dezvoltări, între ceea ce copilul poate singur și ceea ce poate cu ajutor (Vîgotski). Cu cât ceilalți factori sunt mai puțin favorabili, cu atât educația contează mai mult.

Raportul specific la copiii cu dizabilități

La copiii cu dizabilități, raportul dintre cei trei factori se schimbă în două privințe. Mai întâi, ereditatea sau mediul au produs deja un deficit: o deficiență de origine genetică sau organică, o carență de stimulare sau amândouă; la copilul cu dizabilitate de origine genetică, ereditatea fixează deficitul primar, dar nu și gradul în care va fi compensat, iar la copilul fără deficiență organică, carența afectivă și de stimulare din familie sau din instituție poate produce singură întârzierea (pseudodeficiența mintală, debilitatea subculturală). În al doilea rând, ponderea educației crește: dezvoltarea psihică a copilului cu deficiență senzorială sau motorie rămâne apropiată de normal dacă el trăiește într-un mediu favorabil cultural și afectiv și este educat; la copilul cu dizabilitate intelectuală, zona proximei dezvoltări este restrânsă, lipsită de dinamism și cu atât mai îngustă cu cât deficitul este mai grav, dar există și se lărgește prin educație (Roșan). Educația specială compensează ceea ce ereditatea și mediul au dat în minus: acționează asupra copilului, prin intervenție timpurie, curriculum adaptat și terapii, și asupra mediului, prin consilierea familiei și prin înlăturarea barierelor. Interacțiunea cu mediul activează mecanismele compensatorii, iar perioadele sensibile fixate de ereditate cer ca intervenția să înceapă la timp. Raportul potrivit dintre ce poate copilul și ce primește înseamnă, la acești copii, cerințe dozate în pași mici, sprijin retras treptat și evaluare formativă, ca oferta să nu depășească și să nu subestimeze ceea ce copilul poate.

Apariții la examen