Etapele dezvoltării ontogenetice

Stadialitatea dezvoltării

Cum se înțelege definiția, termen cu termen:

• din perspectivă genetică — dezvoltarea este privită în geneza ei, de la naștere spre vârsta adultă, nu ca o stare fixă;
• proces interior — schimbările au loc în structurile psihice ale copilului; ele nu se reduc la ce i se transmite din afară;
• constructiv — fiecare achiziție se adaugă celor anterioare și le reorganizează;
• de la acțiune la gândire — copilul mic rezolvă o sarcină manipulând obiectele, iar mai târziu o rezolvă mintal;
• învățarea și mediul sociocultural — fără ele, structurile psihice nu se dezvoltă, oricât de bune ar fi premisele ereditare.

De aici rezultă două idei importante pentru copiii cu dizabilități:

• o achiziție care nu s-a format la vârsta ei se formează mai greu mai târziu, de aceea contează perioadele sensibile;
• intervenția trebuie începută la timp, nu după ce întârzierea s-a acumulat.

Copilăria este perioada cea mai sensibilă a vieții. În copilărie, educația poate dezvolta predispozițiile latente, pe care copilul le moștenește genetic. Primele influențe educative vin din:

• familie;
• grădiniță, care completează educația dată de părinți;
• școală, care, printr-un sistem structurat pe principii pedagogice, consolidează ce a acumulat copilul și adaugă elemente noi.

Stadiile inteligenței după Piaget

Cum se construiește inteligența, după constructivismul psihogenetic (Roșan, 2015, p. 32):

• stadial, pornind de la potențialitățile genetice;
• prin schimburile sistematice cu mediul sociocultural și educațional;
• prin asimilare și acomodare, urmate de echilibrare;
• fiecare structură cognitivă asigură un echilibru tot mai larg și mai stabil proceselor apărute în stadiul precedent.

Pentru activitățile de tip școlar, s-au delimitat, după stadiile lui Piaget, perioadele:

• antepreșcolară;
• preșcolară;
• școlară mică;
• școlară mijlocie;
• școlară mare.

Perioada antepreșcolară

Relația adultului cu copilul se bazează pe o dispoziție afectivă pozitivă: zâmbetul, gesturile jucăușe, mimica, „vorbele de alint”.

Sensibilitatea copilului la mediul afectiv:

• nici în timpul sarcinii, nici după naștere, copilul nu este indiferent la agresiunile dintre părinți, la suferințele mamei și la stresul trăit de ea;
• încă din perioada intrauterină, el recepționează sunete și stimuli de tip mecanic, tactil și chimic;
• nou-născutul „comunică” cu lumea din jur prin trăiri afective.

Aceste particularități explică unele tulburări care apar mai târziu:

• comportamentele de tip autistic;
• enurezisul instalat după dobândirea controlului sfincterian;
• crizele și anxietatea de atașament, de exemplu la spitalizare.

Nevoile de igienă și de hrană ale copilului cer o atenție deosebită: dacă transformările anatomo-fiziologice și psihice ale perioadei sunt perturbate, apar întârzieri în plan intelectual și psihomotric.

Spre 3 ani începe conștiința de sine: copilul spune „eu sunt”, „eu fac”, „eu vreau”. Mediul lui de viață se lărgește de la brațele mamei la diversitatea lumii din jur.

Etapele dezvoltării senzorio-motorii

Senzorialitatea, motricitatea și comunicarea

• senzorialitatea de contact (gustul, mirosul, simțul tactil) și percepția, întâi perceptiv-contemplativă, apoi perceptiv-acțională, stimulează memoria și reprezentările cu rezonanță afectivă;
• în motricitate contează poziția verticală și menținerea echilibrului; primii pași, spre sfârșitul primului an, aduc dorința de deplasare, autonomia și inițiativa;
• comunicarea este la început nonverbală: mimica, gestica, postura, paralimbajul.

Reperele comunicării:

• zâmbetul la 3–4 săptămâni, prin contactul vizual;
• la două luni, copilul își întrerupe suptul ca să zâmbească la vorbele mamei;
• la 4–5 luni, din mimica și gestica adultului, copilul înțelege o parte din ce i se comunică;
• gânguritul, cu vocale întâi neclare, apoi clare;
• după 4 luni, articularea vocalelor cu consoane;
• în jurul vârstei de 5 luni, lalațiunea, cu repetiții de silabe;
• în jurul lunii a zecea, copilul devine interesat de cuvinte.

Diferențele psihoindividuale se văd de la această vârstă:

• copii nervoși și iritabili, cu reacții puternice de disconfort;
• copii toleranți la frustrare, veseli și sociabili.

Copiii iritabili sunt uneori foarte sensibili și inteligenți, însă cooperează mai greu, de aceea riscă să fie etichetați „copii dificili”.

Intervenția timpurie

Reperele perioadei, de exemplu reacția la sunet, zâmbetul social, lalațiunea, primii pași și primele cuvinte, servesc și la depistare: când un reper întârzie mult, copilul este evaluat.

Perioada preșcolară

Căutarea identității:

• copilul vrea să afle cât mai multe și să aibă obiecte numai ale lui, pe care refuză să le împartă;
• în jurul vârstei de 4 ani, în „perioada marii negații”, folosește des negația, ca formă de consolidare a identității.

Începe socializarea. Copilul află:

• să deosebească binele de rău și ce se face de ce nu se face;
• că are drepturi: părinții îl ocrotesc, îl îngrijesc și îl hrănesc;
• că are obligații, de exemplu să îi respecte pe cei mai mari și să fie politicos.

Viața interioară se dezvoltă:

• copilul își trăiește emoțiile față de persoane, obiecte și evenimente;
• percepția încărcată emoțional alimentează imaginația; de aceea perioada este numită „vârsta de aur a copilăriei”;
• imaginația îi arată că se poate transpune în orice situație, iar realitatea îi arată că situațiile de viață sunt mai restrânse; din această contradicție se naște dorința de a crea, exprimată în desene, în jocuri de construcție și în povestiri.

Alte trăsături ale perioadei:

• apar primele deosebiri între fete și băieți;
• are loc identificarea cu modelele parentale;
• deosebirile dintre cerințele grădiniței și ale familiei și contradicția dintre dorințe și posibilități dezvoltă negativismul infantil, dar și înțelegerea limitelor dintre permis și nepermis, dintre posibil și imposibil.

Perioada preșcolară la copiii cu dizabilități

La acești copii jocul nu apare de la sine, ca la ceilalți copii: el se formează prin activitățile de ludoterapie (subcapitolul VII.2).

Pentru integrarea copiilor cu deficiență mintală, Gherguț (2013) prevede, la vârsta preșcolară, măsuri anticipative.

Părinții urmăresc dezvoltarea fizică și psihică a copilului. La orice manifestare neobișnuită, ei cer sprijinul specialiștilor (medic, psiholog, logoped, kinetoterapeut), fiindcă la vârste mici unele deficiențe se recuperează mult mai bine.

Evaluarea și expertizarea în perioada preșcolară