Specificul curriculumului pentru învățământul special

Ce îl deosebește

Curriculumul pentru învățământul special și special integrat este curriculumul prin care elevii cu dizabilități sunt instruiți, educați și recuperați. El pornește de la același curriculum național, dar se abate de la el în măsura în care o cere tipul și gradul dizabilității. Vlad (1999) așază între elementele diferențiatoare ale învățământului special planurile de învățământ pentru fiecare tip de deficiență, programele, manualele și metodologiile elaborate după tipul și gradul handicapului și, ca element esențial, prezența în planul de învățământ a terapiilor specifice și a intervenției psihopedagogice personalizate. Verza, după Popovici, rezumă schimbarea în două mișcări opuse: curriculumul se restrânge (mai puține discipline, conținuturi informaționale reduse) și se amplifică, prin activități suplimentare cu scop terapeutic-compensator.

Gradul abaterii de la curriculumul obișnuit crește cu gravitatea dizabilității. Gherguț arată că elevii cu deficiențe ușoare își au locul în școala obișnuită, cu curriculumul ei parțial adaptat sau adaptat; elevii cu deficiențe severe sau asociate învață în centre speciale, după un curriculum individualizat; elevii cu deficiențe senzoriale sau fizice și intelect normal urmează curriculumul comun, extins cu activități specifice (demutizare, Braille, limbajul semnelor, orientare spațială, socializare, pregătire profesională). Tipurile de curriculum stabilite pentru elevii cu dizabilități sunt: național, național parțial adaptat, național adaptat, național pentru învățământul special și curriculumul pentru deficiențe grave, profunde sau asociate.

Pe tipuri de dizabilitate:

• dizabilitatea intelectuală ușoară și moderată: programe speciale, cu conținuturi reduse și concrete, cu ritm lent, cu multe reveniri; accent pe citit-scris, calcul, cunoașterea mediului, abilități practice și autonomie; terapia educațională complexă și integrată în planul de învățământ;
• dizabilitatea severă, profundă sau asociată: curriculum propriu, bazat pe competențe de viață, pe arii de dezvoltare, cu strategii de instruire pe măsura nivelului de înțelegere și cu programe de intervenție personalizate (Verza);
• deficiențele senzoriale: curriculumul comun, adaptat prin extensiune; la surzi, module speciale de dezvoltare a lexicului pe arii tematice și demutizare, labiolectură, educație auditivă; la nevăzători, Braille, educație vizuală a resturilor de vedere, orientare și mobilitate (Verza);
• deficiențele neuromotorii: curriculumul comun, cu kinetoterapie, adaptarea mijloacelor de scris și a accesului și, la nevoie, comunicare alternativă;
• tulburările de învățare: curriculumul obișnuit rămâne valabil; se adaugă un program suplimentar la disciplinele la care apar dificultăți (Verza).

Diferențiere și individualizare

Gherguț deduce, din felul în care învață copiii cu dizabilități, că prima calitate a curriculumului lor este flexibilitatea: obiectivele, conținuturile, transmiterea informațiilor și evaluarea se fac diferențiat, ca fiecare copil să înainteze în ritmul lui. Diferențierea are trei trepte:

• la nivelul clasei, prin grupe de nivel: elevii aceleiași clase lucrează la același conținut, dar cu sarcini de dificultate diferită, cu sprijin diferit și cu metode diferite (mai intuitive la nivelurile mai slabe); elevul trece de la o grupă la alta când rezultatele o cer;
• la nivelul programei, prin adaptarea curriculară: selectarea obiectivelor care pot fi atinse, accesibilizarea conținutului, metode și mijloace intuitive, evaluare aplicativă (Popovici, în Verza);
• la nivelul elevului, prin individualizare: planul de intervenție personalizat, cu obiective proprii, cu activități și cu evaluare proprie, elaborat de profesorul de sprijin sau itinerant în parteneriat cu cadrele didactice de la clasă (Ordinul MEC 5379/2004, în Verza) sau de echipa școlii speciale.

Gherguț cere ca adaptarea conținuturilor să pornească de la analiza tipului și gravității deficienței, a decalajului dintre vârsta cronologică și cea mintală, a experienței din familie, a rutei școlare, a implicării familiei și a comunității, a pregătirii educatorilor și a strategiilor de predare; abia după această analiză se hotărăște ce se schimbă și ce se accesibilizează în fiecare unitate de conținut. Verza adaugă că școala dă timp suficient priorităților elevului, tratează în profunzime numai părțile care contează pentru nevoile lui și exersează sistematic aptitudinile care cer practică.

Centrarea pe competențe, pe cunoștințe operative și pe deprinderi de viață

Curriculumul special este centrat pe ce poate face elevul, nu pe cât știe. Gherguț arată că un curriculum potrivit pentru elevii cu cerințe speciale pune accent pe patru domenii:

• personalitatea, pe laturile afectivă, motivațională, caracterială și socială: imaginea de sine, interesele, motivația, echilibrul afectiv, relațiile cu ceilalți, responsabilitățile, atitudinea față de muncă, autonomia personală și socială;
• deprinderile de muncă individuală: cum învață elevul, învățarea socială, comunicarea, orală și scrisă, cititul, calculul de bază, felul în care rezolvă sarcinile;
• conduita morală și religioasă și simțul estetic;
• conduitele psihomotrice: locomoție, scris, gesturi, mimică, jocuri dinamice, rezistență la efort.