Conceptul de curriculum. Componentele curriculumului național

Ce este curriculumul

Cuvântul vine din latină, unde curriculum înseamnă alergare, cursă, drum. În educație apare întâi la universitățile din Leiden (1582) și Glasgow (1633), cu înțelesul de drum obligatoriu de studiu (Ionescu și Bocoș; Verza). La începutul secolului XX, John Dewey („Copilul și curriculumul”, 1902) a pus lângă disciplinele studiate „experiența de învățare” pe care școala i-o organizează copilului; Franklin Bobbitt („The Curriculum”, 1918) a cuprins în curriculum toată experiența de învățare a elevului, în școală și în afara ei; Ralph Tyler („Basic Principles of Curriculum and Instruction”, 1949) a dat prima formulare modernă a teoriei curriculumului, cu patru acțiuni: formularea obiectivelor, alegerea experiențelor de învățare și a conținuturilor, organizarea lor metodologică, evaluarea rezultatelor. În România, termenul a fost folosit sporadic din anii 1980, cu sensul de programă, și a intrat în uz după 1990, mai ales după 1997, odată cu reforma.

Ionescu și Bocoș deosebesc două accepțiuni:

• restrânsă, tradițională: curriculumul este conținutul învățământului, adică documentele oficiale care planifică conținuturile instruirii (planuri de învățământ, programe);
• largă, modernă: curriculumul cuprinde nu numai conținuturile din planuri, programe și manuale, ci tot ce trăiește elevul ca experiență de învățare și de formare, direct sau indirect, în educația formală, nonformală și informală.

În înțelesul modern, curriculumul este un concept integrator care leagă patru componente: finalitățile educaționale, conținutul învățământului, strategiile de instruire, din școală și din afara ei, și strategiile de evaluare. Aceiași autori definesc situația de învățare (contextul pedagogic făcut din obiective operaționale, conținuturi, sarcină de învățare, metodologie de predare-învățare și de evaluare, resurse materiale, context comunicațional și relațional, timp) și experiența de învățare (felul personal în care elevul interiorizează situația de învățare; la aceeași situație, elevii au experiențe diferite). Curriculumul nu poate anticipa experiențele individuale, dar poate planifica situații de învățare potrivite obiectivelor.

Cristea reține din dicționare patru tendințe: extinderea conceptului de la obiective și conținuturi la metode, evaluare și experiențe de viață; concentrarea lui la un ansamblu de conținuturi și situații de învățare într-o progresie dată de obiective; deschiderea lui spre formarea profesorilor; abordarea managerială, ca ansamblu de infrastructuri, situații și relații pedagogice. Verza redă definiția din legislație a Curriculumului Național:

Curriculumul are, după Ionescu și Bocoș, trei perspective de analiză: funcțională (indică finalități), structural-funcțională (cuprinde componentele de bază) și a produsului (se obiectivează în planuri, programe, manuale, documente); și trei ipostaze (după D. Ungureanu): curriculumul ca reprezentare (teorie, concepte), ca proiect de acțiune (programe, documente, materiale) și ca acțiune propriu-zisă (experiențele de învățare trăite).

Tipurile de curriculum

Ionescu și Bocoș dau mai multe clasificări.

După criteriul cercetării fundamentale:

• curriculumul general sau comun (trunchiul comun de cultură generală, core curriculum, curriculumul de bază): obiectivele și conținuturile obligatorii pentru toți elevii, în anii de început ai școlii;
• curriculumul de profil și cel specializat, pe domenii (muzică, științe, sport, arte);
• curriculumul ascuns (subliminal, implementat): efectele neintenționate ale ambianței educaționale și ale mediului psihosocial și cultural al clasei și al școlii.

După criteriul cercetării aplicative:

• curriculumul formal (oficial, intenționat): documentele oficiale, de la documentele de politică a educației la planuri, programe, manuale, ghiduri și instrumente de evaluare;
• curriculumul recomandat (susținut de experți și de autorități);
• curriculumul scris (specific unei instituții, unei specializări, unui program);
• curriculumul predat (operaționalizat, în acțiune): experiențele de învățare oferite efectiv;
• curriculumul de suport: resursele umane, mijloacele de învățământ, materialele auxiliare (îndrumătoare, ghiduri, culegeri, resurse multimedia), programele de formare a profesorilor, timpul;
• curriculumul învățat (realizat, atins): achizițiile pe care le arată elevii;
• curriculumul evaluat (testat): partea evaluată;
• curriculumul mascat (neintenționat): ce dobândesc elevii implicit, prin prezența în mediul educațional;
• curriculumul exclus (eliminat): ce a fost lăsat în afara predării, intenționat sau nu.

După criteriul epistemologic se adaugă curriculumul nonformal (activitățile opționale din cluburi, asociații, tabere), curriculumul informal (experiențele indirecte din viața cotidiană, mass-media, familie, grup de prieteni) și curriculumul local, care răspunde nevoilor de educație ale comunității. Cristea așază aceleași concepte pe linia de la fundamental la operațional: curriculum formal, comun, specializat, ascuns, nonformal, informal, local.

Pentru elevii cu dizabilități, Gherguț adaugă tipurile pe care le-a stabilit programul de integrare: curriculumul național pentru învățământul public; același, parțial adaptat; același, adaptat; curriculumul național pentru învățământul special; curriculumul pentru elevii cu deficiențe grave, profunde sau asociate. Verza arată că toate modelele de curriculum pentru deficiențe severe propuse de specialiștii români (Crețu, RENINCO, Popovici) au rămas aplicate numai fragmentar, iar pentru elevii cu deficiențe senzoriale și fizice adaptarea curriculară se face prin extensiune, cu activități suplimentare (orientare și mobilitate, educația văzului, audiologie educațională, limbaj mimico-gestual, comunicare alternativă).

Curriculumul național și componentele lui

Curriculumul național este, din 1998, curriculumul formal al învățământului românesc. Ionescu și Bocoș îl descriu prin două părți: curriculumul-nucleu, aproximativ 65–70%, și curriculumul la decizia școlii, aproximativ 30–35%. Cristea arată că documentele lui sunt ierarhizate: documentele de politică a educației (idealul, scopurile), documentele de politică școlară (obiectivele generale și specifice), planul de învățământ, programele școlare, manualele și celelalte materiale pentru elevi, ghidurile pentru profesori, instrumentele de evaluare.

Planul-cadru de învățământ este, după Cucoș, documentul reglator de bază, cel care împarte timpul de care dispune procesul de predare-învățare. Un plan de învățământ stabilește disciplinele și succesiunea lor pe ani, numărul de ore săptămânal și anual pentru fiecare disciplină și structura anului școlar. Spre deosebire de planul unic de dinainte de 1998, elaborat la centru, planul-cadru lasă școlii un segment de decizie: cuprinde activități comune tuturor elevilor din țară, pentru egalitatea de șanse, și activități pe grupuri sau clase, pentru diferențierea parcursului după interese, nevoi și aptitudini. Planurile-cadru s-au construit după principii: selecția și ierarhizarea culturală (gruparea disciplinelor pe arii curriculare), funcționalitatea (racordarea la vârstele școlare și la ciclurile curriculare), coerența (raporturile dintre arii și dintre discipline, pe orizontală și pe verticală), egalitatea șanselor (obligativitatea învățământului general și trunchiul comun), flexibilitatea și parcursul individual (plaja orară, cu minim și maxim de ore), racordarea la social (ieșirile din sistem spre liceu, școala profesională, piața muncii). Planul-cadru cuprinde:

• trunchiul comun: orele minime ale fiecărei discipline obligatorii, aceleași pentru toți elevii din țară; singurul sistem de referință pentru evaluările naționale și pentru standardele curriculare de performanță; el asigură egalitatea șanselor, indiferent de regiune, filieră sau tip de școală;
• curriculumul diferențiat: la liceu, pachetul de discipline și de ore propriu fiecărui profil și fiecărei specializări, obligatoriu pentru elevii din profilul respectiv; el face din liceu o școală cu ofertă proprie, în care contează opțiunile și aptitudinile elevilor (Cucoș);
• curriculumul la decizia școlii: diferența dintre trunchiul comun și numărul maxim de ore din plaja orară; cuprinde teme neobligatorii, marcate cu asterisc, și tipurile de curriculum pe care școala le oferă în completarea trunchiului comun: aprofundarea, extinderea și opționalul (curriculumul elaborat în școală).

Programa școlară dă, după Cucoș, conținutul procesului de învățământ la o disciplină: indică obiectivele, temele și subtemele, timpul pentru fiecare, indicații metodologice pentru predare și evaluare; pentru profesor este principalul ghid al proiectării și poate suplini, la nevoie, lipsa manualului. La introducerea curriculumului național (1998), programele din învățământul obligatoriu aveau notă de prezentare, obiective-cadru și obiective de referință, exemple de activități de învățare, conținuturi și standarde curriculare de performanță. Programele actuale, construite pe competențe, au: nota de prezentare (descrie parcursul disciplinei, argumentează structura și rezumă recomandările autorilor), competențele generale (formate pe mai mulți ani, pe disciplină), competențele specifice cu exemple de activități de învățare (derivate din cele generale, pe un an de studiu), conținuturile (mijloacele prin care se formează competențele) și sugestiile metodologice (recomandări despre metode, activități, dotări și evaluare continuă); la liceu, o listă de valori și atitudini. Programele pentru învățământul special sunt elaborate pe tipuri și grade de dizabilitate, iar programele adaptate pentru elevii integrați au fost aprobate pentru clasele I–IV și se elaborează pentru clasele V–VIII de profesorii de specialitate împreună cu profesorii de sprijin (Verza).

Manualul școlar este, după Cucoș, instrumentul principal de lucru al elevului, care detaliază sistematic temele din programă, la fiecare disciplină și clasă. Are trei funcții (după Seguin): de informare (selecția cunoștințelor, cu progresivitate și fără supraîncărcare), de structurare a învățării (pornind de la practică spre teorie sau invers, ori de la exemple spre analiză) și de ghidare a învățării (prin repetiție și imitarea modelelor sau prin activitate deschisă și creativă). Manualul respectă cerințe didactice, igienice și estetice, iar existența manualelor alternative dă profesorului șansa să aleagă manualul potrivit clasei; Cucoș observă că, la clasele mici, alternativele cer prudență, fiindcă acolo copilul are nevoie de instrumente culturale precis determinate. Ion Negreț-Dobridor, citat de Cucoș, împarte produsele curriculare în obiectivări primare (planul și programele), secundare (manualele și metodicile) și terțiare (orarele, planificările calendaristice, proiectele pedagogice).

Auxiliarele didactice sunt celelalte suporturi curriculare: ghiduri, îndrumătoare, culegeri, caiete de lucru, fișe, softuri educaționale, resurse multimedia (Ionescu și Bocoș le cuprind în curriculumul de suport). Ele nu sunt obligatorii, sunt alese sau făcute de profesor și au rol de exercițiu și de diferențiere. În învățământul special, auxiliarele accesibilizate (fișe cu imagini și pictograme, caiete pe niveluri, materiale în Braille sau cu caractere mărite) completează și adesea înlocuiesc manualul.

Alți termeni de referință

Ariile curriculare sunt grupări de discipline înrudite, după domeniile cunoașterii și ale culturii. Cucoș le enumeră: Limbă și comunicare; Matematică și științe ale naturii; Om și societate; Arte; Educație fizică și sport; Tehnologii; Consiliere și orientare. Organizarea pe arii aduce integrarea demersului monodisciplinar într-un cadru interdisciplinar, echilibrul dintre domenii, concordanța cu teoriile învățării și continuitatea parcursului școlar. Planurile-cadru pentru învățământul special adaugă aria terapiilor specifice și de compensare și terapia educațională complexă și integrată.

Disciplinele (obiectele de studiu) sunt unitățile în care se organizează conținutul în plan și în programe; ele au rol de vector al curriculumului, arată Ionescu și Bocoș, și nu se confundă cu știința de la care pornesc: conținutul disciplinei este selectat și resemnificat pedagogic.

Modulele sunt, după Cucoș, blocuri delimitate de cunoștințe, de situații didactice, de activități și de mijloace de învățământ, care se pot parcurge independent și se potrivesc cu cerințele unei grupe sau ale unei clase.

Ciclurile curriculare sunt etape ale școlarității cu obiective comune, care cuprind mai mulți ani de studiu, uneori din niveluri școlare diferite: achizițiile fundamentale (grădiniță și clasele I–II, azi clasa pregătitoare și clasele I–II), dezvoltarea (clasele III–VI), observarea și orientarea (clasele VII–IX), aprofundarea și specializarea (liceul). Ele asigură continuitatea la trecerea dintre trepte și dau fiecărei etape o dominantă (Cucoș).

Standardele curriculare de performanță sunt criteriile după care se apreciază calitatea procesului de învățământ: ele arată ce cunoștințe, competențe și comportamente trebuie să aibă elevul, prin studiul unei discipline, la sfârșitul unei trepte de școlaritate, la fel pentru toți elevii; ele au devenit necesare odată cu planurile-cadru, cu programele noi și cu manualele alternative și sunt baza descriptorilor de performanță și a criteriilor de notare (Cucoș).

Curriculumul în învățământul special

Gherguț arată că, pentru elevii cu diferite dizabilități, curriculumul trebuie să fie cât mai flexibil, ca fiecare copil să înainteze în ritmul lui, cu obiective, conținuturi, predare și evaluare diferențiate. Planul-cadru pentru învățământul special (Ordinul MEN 4323/1998) și programele de terapii specifice (Ordinul MEN 4229/1999) au racordat învățământul special la reforma curriculară; planul-cadru pentru elevii integrați și programele adaptate au venit prin Ordinul MEC 4653/2001 (Verza). Verza (după Popovici) arată că, la elevii cu handicap, curriculumul se modifică în două sensuri opuse: se restrânge (mai puține discipline, conținuturi reduse) și se amplifică prin activități suplimentare cu scop terapeutic-compensator (kinetoterapie, logopedie, formarea autonomiei personale, terapie ocupațională, stimulare cognitivă, ludoterapie). Aceeași sursă cere un curriculum funcțional, integrat și adaptat, orientat spre competențele de viață și completat cu învățarea în comunitate (deprinderile matematice consolidate la cumpărături, cititul consolidat pe rețete și programe).

Apariții la examen

Arhiva are, de obicei, o singură variantă pentru fiecare an; celelalte variante ale aceluiași an pot să difere.