Terapia ocupațională

Ce este terapia ocupațională

Terapia ocupațională este forma de terapie întemeiată pe concepția că activitatea voluntară, ocupația, cu componentele ei interpersonale și de mediu, poate împiedica apariția disfuncțiilor organismului sau le poate ameliora și poate mări adaptarea persoanei la societate. Asociația Americană de Terapie Ocupațională a definit-o în 1968 ca artă și știință de a dirija răspunsul omului la activitatea selecționată, pentru a promova și a menține sănătatea, a împiedica evoluția spre infirmitate, a evalua comportamentul și a trata persoana cu disfuncții fizice sau sociale. Definiția Consiliului Standardelor din 1972 o descrie ca arta și știința prin care este dirijată participarea omului la anumite sarcini, cu scopul de a restabili, a susține și a spori performanța, a ușura învățarea abilităților necesare adaptării și productivității, a diminua sau a corecta aspectele patologice și a menține sănătatea. Elementul comun al definițiilor este conceptul de activitate sau de ocupație, adică activitatea practică voluntară, fundamentală pentru ființa umană, cu trei forme principale: munca, jocul, viața cotidiană.

Terapia ocupațională este o știință interdisciplinară: sintetizează cunoștințe din anatomie, fiziologie, pedagogie, psihologie, sociologie și antropologie. Istoria ei începe cu folosirea muncii, a exercițiului fizic și a jocului în scop curativ în Antichitate, continuă cu tratamentul prin muncă introdus de Pinel la Bicêtre, la sfârșitul secolului XVIII, și ajunge la conceptul de terapie ocupațională, introdus de G. E. Barton în 1914, la constituirea Asociației Americane de Terapie Ocupațională în 1923 și a Federației Mondiale în 1952. Patru idei s-au păstrat în toate teoriile: ocupația influențează starea de sănătate; persoana are capacitate de adaptare și trebuie privită în relație cu mediul ei; relațiile interpersonale sunt factor al procesului de terapie; terapia ocupațională sprijină celelalte acțiuni recuperatorii și se desfășoară în echipă interdisciplinară.

E. Verza arată că terapiile ocupaționale cu cea mai mare însemnătate la persoanele cu deficiențe sunt ergoterapia, ludoterapia, muzicoterapia și terapia prin dans. Al. Popescu deosebește ergoterapia, terapia prin muncă remunerată, de celelalte activități de muncă; în învățământ, activitățile de muncă ale elevilor sunt ergoterapie chiar dacă nu sunt recompensate material, iar la școlile profesionale este bine să fie organizate cu recompense, pentru pregătirea integrării profesionale.

Rolul și funcțiile terapiei ocupaționale

Terapeutul ocupațional urmărește două aspecte fundamentale: ca subiectul să își recapete o deprindere pierdută sau slab funcțională și ca el să învețe deprinderi și abilități noi, în locul celor dispărute. Obiectivele generale ale intervenției:

• să dezvolte, să mențină și să recupereze nivelul la care funcționează persoana;
• să compenseze deficiențele funcționale, componentele valide ale persoanei preluând funcțiile afectate;
• să prevină destructurarea unor funcții ale organismului;
• să inducă starea de sănătate și încrederea în forțele proprii.

Peggy L. Denton a clasificat direcțiile de bază în care acționează terapeuții ocupaționali: responsabilitatea în situațiile de viață; autoîngrijirea și igiena personală; deprinderile de muncă; jocurile și distracțiile; imaginea de sine și încrederea în propria persoană; autocontrolul și expresivitatea; capacitățile cognitive; reacția la situațiile de viață; funcția neuromusculară; integrarea senzorială; relațiile interpersonale; acțiunea în raport cu constrângerile și cu resursele mediului. Rezumate, aceste direcții dau trei domenii generale de acțiune:

• deprinderile de viață cotidiană;
• capacitățile și aptitudinile de muncă;
• abilitățile de joc și de petrecere a timpului liber.

În fiecare domeniu, intervenția urmărește performanțe în trei structuri ale personalității: senzorio-motorii (integrarea senzorială, schema corporală, tonusul, lateralitatea, motricitatea generală și fină, coordonarea), cognitive (orientarea în spațiu și în timp, atenția, memoria, noțiunile, rezolvarea de probleme) și psihosociale (rolurile și valorile, interesele, relațiile sociale, conversația, autogospodărirea, autocontrolul).

În educația specială, rolul terapiei ocupaționale este formarea deprinderilor de viață care fac posibilă integrarea: la elevul cu dizabilitate intelectuală, deprinderile de autoservire și de muncă; la elevul cu deficiențe senzoriale, deprinderile legate de comunicare, de mobilitate și de orientare. Fără activități ocupaționale personalitatea regresează, oricare ar fi persoana; munca structurează statutul și rolul social, aduce echilibru psihic și încredere în sine, iar munca cu unelte dezvoltă membrele superioare și coordonarea. Recuperarea copilului cu dizabilități cuprinde activități de muncă și de profesionalizare de pe băncile școlii, iar dacă integrarea profesională nu este posibilă, persoana este menținută în ergoterapie.

Desfășurarea procesului de terapie ocupațională

Procesul de terapie ocupațională rezolvă problemele specifice ale subiectului pentru a-l ajuta să se adapteze la mediul lui de viață. El presupune o relație dinamică între patru factori: subiectul, terapeutul, activitatea și mediul de desfășurare. Subiectul este cunoscut prin deprinderile, capacitățile și aptitudinile lui, prin trăsăturile de temperament și de caracter, dar și prin stresul și motivația pentru activitate: la persoana cu dizabilități stresul se suprapune peste deficiență, iar motivația se stimulează prin angajarea în activități în care obține succes. Terapeutul, oricare i-ar fi calificarea (terapeut ocupațional, profesor, educator, profesor de cultură fizică medicală), are nevoie de autocunoaștere, de empatie și de sugestie, iar relația lui cu subiectul se bazează pe încredere și parcurge o etapă afectivă, o etapă de reunire a informațiilor, una de dezvoltare a planului, una de aplicare și o etapă finală. Activitățile se aleg după problemele subiectului, după vârstă, după nivelul deprinderilor, după dorințele lui și după posibilitățile instituției, iar cele mai potrivite pentru persoanele cu dizabilități s-au dovedit activitățile de muncă. Mediul înseamnă școala, centrul de zi, spitalul, atelierul protejat, comunitatea, cu grade diferite de control din partea terapeutului.

Procesul parcurge patru etape:

1. Evaluarea și interpretarea nevoilor subiectului. Evaluările generale sunt făcute de psihologi (observația, interviul, chestionarele, testele, scalele de dezvoltare și de comportament, înregistrările video); terapeutul ocupațional folosește teste standardizate pentru domeniul lui și liste de control, care măsoară nivelul performanței într-o activitate, și observația. El urmărește nivelul motricității generale și fine, nivelul percepției mișcărilor, aptitudinile sociale și de comunicare și caracteristicile activităților de viață cotidiană, și culege informații de la medici, profesori, asistenți sociali și familie.
2. Planificarea intervenției, cu trei pași: alegerea obiectivelor (pe termen lung, din sfera domeniilor fundamentale, și pe termen scurt, operaționale, formulate concret și măsurabil, cu consultarea specialiștilor, a subiectului și a părinților), elaborarea planului terapeutic (metodele și procedeele pentru atingerea obiectivelor, cu flexibilitate și mobilitate după progresele subiectului) și aplicarea planului, cu faza orientării (terapeutul explică și demonstrează activitatea), faza dezvoltării (subiectul explorează și practică activitatea sub conducerea terapeutului) și faza finală (evaluarea performanțelor și stabilirea obiectivelor viitoare). În viziunea lui D. V. Popovici, planul de intervenție cuprinde problemele subiectului, cauzele disfuncționalităților, obiectivele recuperării scrise ca performanțe, durata intervenției, mediul de desfășurare și echipamentele adaptate, activitățile pe termen lung sau scurt, după reacțiile subiectului, evaluarea performanțelor și continuarea sau oprirea ei.
3. Selecționarea și adaptarea echipamentelor: dispozitive adaptate nevoilor copilului, temporare sau permanente, din materiale durabile, adesea confecționate de educatori; de exemplu, un prelungitor de burete pentru creion la tulburările de motricitate fină, un mâner suplimentar la tacâmuri, arici sau capse în locul nasturilor, catarame în locul șireturilor, cască de protecție la agitația psihomotorie.
4. Înregistrarea și aprecierea progreselor, prin evaluări intermediare, care verifică eficacitatea planului, tipul schimbărilor necesare și momentul încetării lui, și prin evaluarea finală, care analizează rezultatele programului în ansamblu. La persoanele cu dizabilități procesul este continuu și se reia la diferite vârste, în forme noi.

Tipuri și forme de organizare

După domeniul de acțiune, terapia ocupațională cuprinde activitățile de viață cotidiană, ergoterapia și activitățile de joc și de loisir, iar după mijloc, artterapia (desen, pictură, modelaj), meloterapia, dramaterapia, terapia prin dans, biblioterapia, ludoterapia și ergoterapia. După numărul participanților, activitatea se organizează:

• individual, după planul de intervenție al copilului, forma de bază la deprinderile de autoîngrijire și la copiii cu dizabilitate severă, care au nevoie de sprijin fizic direct;
• în grup mic, cu copii cu nevoi asemănătoare, în atelier sau la masa de lucru, unde copiii învață prin imitație și își așteaptă rândul, forma potrivită ergoterapiei și jocurilor cu reguli;
• colectiv, cu clasa sau cu grupa, la pregătirea mesei, la întreținerea spațiului, la jocuri și la serbări, fiecare copil cu o sarcină pe măsura lui.

Cadrul instituțional cuprinde spitalele, clinicile, centrele de zi, școlile, atelierele și alte așezăminte comunitare. În grădinițe, în școli speciale și în centre de zi, educatorul care răspunde de disciplinele terapiei ocupaționale lucrează în relație permanentă cu psihodiagnosticianul, cu logopedul, cu profesorul de cultură fizică medicală și cu asistentul social, fiindcă activitățile lui servesc obiective comune: abilitarea manuală dezvoltă motricitatea, iar activitățile de viață cotidiană stimulează comunicarea și personalitatea.

Conținutul și valențele educațional-terapeutice ale activităților

Planul de intervenție detaliază activități din fiecare dintre cele trei domenii:

• activități de viață cotidiană: hrănitul, îmbrăcatul, pieptănatul, spălatul dinților, adică cele care dau autonomia personală; ele cuprind autoîngrijirea, întreținerea locuinței și folosirea serviciilor din comunitate și asigură sarcinile curente ale existenței;
• activități de muncă (ergoterapie): pregătirea mesei, îngrijirea hainelor și a casei, gestionarea banilor, deprinderile de muncă, maturizarea vocațională; în școală, activitățile practice, lucrările din ateliere, îngrijirea plantelor și a spațiului;
• activități de joc și de loisir: explorarea jocurilor accesibile, obținerea de performanțe în anumite jocuri, cultivarea unui hobby, inclusiv artistic.

Valențele activităților sunt biologice (stimularea sistemului nervos și muscular prin activitate, de la vârstele mici), psihologice (deprinderile copilului se construiesc prin joc, munca dă persoanei imaginea de sine și respectul de sine, iar reușita într-o activitate productivă este condiție a echilibrului psihic) și sociale (jocul pregătește copilul pentru viața adultă în diferite grupuri, munca dă conștiința propriei valori și apartenența la un grup). Ocupația este importantă pentru adaptare, de aceea întreruperea sau absența ei amenință sănătatea, iar când boala, deficiența sau condițiile sociale au afectat sănătatea, ocupația este mijloc de reorganizare comportamentală. Obiectul produs de copil are valoare afectivă, de aceea terapeutul îi respectă proprietatea asupra lui și îl folosește în activitățile următoare.