Ludoterapia

Ludoterapia în acțiunea de terapie complexă recuperatorie integrată

Ludoterapia (terapia prin joc) este modulul terapiei educaționale complexe și integrate în care jocul este conceput deopotrivă ca învățare și ca terapie recuperatorie: o formă de psihoterapie realizată cu metode și cu procedee educaționale, care valorifică posibilitățile terapeutice ale conținutului programelor școlare pentru copiii cu dizabilitate intelectuală. Obiectivul imediat al jocului este educațional, iar obiectivul final, mediat, este terapeutic: ameliorarea deficitului primar al dizabilității intelectuale, imaturitatea cognitivă.

Rolul ludoterapiei în terapia complexă recuperatorie integrată decurge din trei constatări:

• la copilul cu dizabilitate intelectuală, jocul este forma statornică pe care o ia recuperarea, fiindcă leagă într-o structură unitară stimulul, întărirea, răspunsul și modificarea comportamentului;
• jocul are o forță predictivă (H. Wallon a considerat jocurile educative adevărate teste de dezvoltare, iar E. Seguin a văzut în capacitatea de a se juca semnul că deficiența nu este profundă) și o forță propulsoare în planul dezvoltării psihice;
• fiecare categorie de terapie și fiecare tehnică a ei au programe proprii de învățare prin joc, de aceea ludoterapia le leagă pe celelalte module.

Modelul psihoterapiei prin joc are trei compartimente: complexul terapiilor concepute ca acte educaționale (psihoterapia comportamentală, cu condiționarea pozitivă, contracondiționarea, condiționarea operantă și modelarea; terapia psihomotricității; psihoterapia cognitivă, de preînvățare și de învățare), programele de învățare prin joc ale fiecărei terapii (jocuri de condiționare pozitivă, jocuri de inhibare voluntară și de autocontrol motric, jocuri senzorio-motorii de învățare a gesturilor elementare, jocuri perceptiv-motrice după Frostig și după Dubosson, jocuri-exercițiu după Piaget, jocuri funcționale după Claparède, jocuri pentru conceptele fundamentale și jocuri de învățare în sistem după Cuisenaire și după Dienes), câte un program pentru fiecare terapie, și domeniile de aplicare, adică programele școlare ale disciplinelor din planul de învățământ. Oricare ar fi informația, programul de învățare prin joc urmărește formarea unei operații, începând cu operațiile concrete. Modelul pornește din contextul social modelator, școala, și ajunge la contextul social integrator, comunitatea. Profesorul-terapeut însoțește programul cu material educativ, cu imagini colorate, într-o sală de joc (ludotecă) sau într-o clasă organizată modular, cu „colțuri” specializate.

Două tendințe s-au conturat în tehnica terapiei prin joc, începând cu deceniul al treilea al secolului XX, pe baza tezelor psihanalitice: tehnica orientată, în care profesorul-terapeut organizează jocul și intervine terapeutic în desfășurarea lui (Anna Freud, M. Mannoni, S. Lebovici), și tehnica neorientată, în care jocul este mijloc natural de autoexprimare, copilul alege singur cu ce și cum se joacă, în camera de joc, iar terapeutul nu dă indicații directe.

Jocul ca proces de învățare și de recuperare

Jocul este forma de relație a subiectului cu lumea obiectelor și a relațiilor, forma primară a acțiunii umane și un drum spre organizarea cunoașterii. În adânc, mecanismele lui sunt cele ale învățării: palparea, manipularea și deplasarea obiectelor construiesc spațiul și timpul senzorial și, în măsură diferită, spațiul și timpul mintal. De la 6 ani în sus, jocul satisface cerințele învățării: transformă structurile și funcțiile mintale și le organizează după modelul activității intelectuale.

Teoriile clasice au privit jocul ca activitate opusă muncii (J. M. Baldwin), ca consum al surplusului de energie (H. Spencer), ca reproducere a unor acțiuni ancestrale (S. Hall), ca pregătire pentru muncă (K. Groos), ca realizare de sine (E. Claparède) sau ca instrument de formare a eului (J. Chateau). Clasicii psihopedagogiei speciale (Itard, Seguin, Decroly, Montessori) l-au așezat în centrul procesului educațional-terapeutic și l-au folosit ca semn în precizarea diagnosticului.

Din teoria lui J. Piaget se rețin două coordonate. Prima este coordonata genetică: jocul apare în primele luni de viață, în legătură cu structura afectivă, și participă la structurarea eului în laturile lui afectivă, motivațională, cognitivă și socială; funcția lui esențială este asimilarea realului la trebuințele eului, o asimilare care lucrează pentru sine, neînsoțită de acomodare. A doua coordonată este diversitatea formelor jocului, așezate pe scara evolutivă a inteligenței:

• jocul-exercițiu, propriu stadiului senzorio-motor, care nu cere reprezentări: copilul repetă activități plăcute și ușoare pentru ele însele;
• jocul simbolic, care cere reprezentarea unui obiect care lipsește: schema simbolică reia schema senzorio-motorie în afara contextului ei;
• jocul cu reguli, care implică relații sociale și interindividuale și apare odată cu operațiile concrete.

Z. P. Dienes a deosebit jocul primar, care rezultă din satisfacerea unor impulsuri și a cărui recompensă este imediată, de jocul secundar, în care există o perspectivă temporală a intenției și o conștiință mai mare a propriei activități. El a descris trei forme ale jocului-învățare, folosite în terapia educațională a copilului cu dizabilitate intelectuală:

• jocul explorator-manipulativ: copilul explorează obiectele manipulându-le, lovindu-le, distribuindu-le și organizându-le; prin această experiență el recunoaște însușirile obiectelor și le diferențiază după formă, mărime și culoare, iar din acțiunea cu obiectul se naște distincția dintre eu și lume, care stă la baza tuturor clasificărilor; copilul cu dizabilitate intelectuală nu a parcurs această etapă într-un interval potrivit, de aceea orice terapie care nu o reface „se bazează pe vid”;
• jocul reprezentativ: apare când obiectele țin locul a ceea ce nu sunt; presupune cunoașterea funcțională a obiectului real, un spațiu mintal în care obiectul poate fi reprezentat în lipsa lui și mecanismul de comutare de la real la mintal, adică funcția semiotică; la copilul cu dizabilitate intelectuală formarea simbolurilor cere un antrenament anume;
• jocul cu reguli: primele reguli sunt legile de asemănare, de deosebire, de asamblare, de succesiune și de situare în spațiu, pe care copilul le descoperă acționând cu obiectele și pe care le folosește apoi în clasificări și în serieri; a doua serie de reguli privește felul în care se folosesc obiectele și valoarea conferită social acțiunilor.

Sistemul de operaționalizare a psihoterapiei prin joc se bazează pe taxonomia lui B. S. Bloom și pe psihologia genetică a lui Piaget. Cercetătorii UNESCO au sintetizat șapte obiective la care răspunde jocul, de la cunoștințele simple la înțelegere, aplicare, analiză, sinteză și creație, fiindcă diversele categorii de jocuri valorifică activitățile perceptive, senzorio-motorii, verbale, afective, intelectuale (observația, descrierea, compararea, serierea, clasificarea), de construcție și de expresie corporală și estetică. Coordonatele metodologice: operaționalizarea urmează evoluția genetică a jocurilor, schemele logice superioare se organizează pe cele anterioare, punctul nodal îl constituie obiectivele senzorio-motorii, iar jocul „deschis”, în care copilul descoperă regula prin observație dirijată, este preferat jocului „închis”: spre deosebire de învățarea școlară, în care normele sunt date de altcineva, în jocul învățare-terapie copilul înțelege, descoperă și aplică el însuși normele.