Stimularea cognitivă

Ce este stimularea cognitivă

Stimularea cognitivă (terapia cognitivă) este modulul terapiei educaționale complexe și integrate prin care se organizează cunoașterea copiilor cu cerințe educaționale speciale la care comportamentul cognitiv este perturbat: imaturitate cognitivă, cunoaștere dezorganizată, motivație scăzută pentru a cunoaște. Ea nu predă conținuturi noi, ci reface, pe niveluri adaptate felului în care este organizată mintea fiecărui copil, drumul de la stimulul senzorial la concept. C. Păunescu a numit intervenția asupra comportamentului cognitiv „cheia de boltă” a sistemului de terapie reeducațională, fiindcă perturbarea cunoașterii, atât a celei teoretice (învățarea conceptelor), cât și a celei psihosociale, schimbă întreaga personalitate a copilului cu dizabilitate intelectuală.

Programa de terapie educațională complexă și integrată deosebește două domenii:

• terapia cognitivă de tip A, care consolidează, sistematizează și completează faptele, informațiile, abilitățile și deprinderile învățate la disciplinele școlare, dar altfel decât în lecție: prin reordonarea învățării inițiale, cu modele concrete, cu raționamente inductive și fără definiții logice greu accesibile; ea nu se reduce la „rezolvarea temelor”, la recitiri și repovestiri stereotipe, care măresc inerția proceselor cunoașterii în loc să le restructureze;
• terapia cognitivă de tip B, care leagă actul terapeutic de specificul fiecărui copil, de insuficiențele și de rezervele lui compensatorii, dincolo de clasă: în întreaga școală, în familie și în comunitate, în timpul școlarizării și după ea.

Rolul activităților cognitive

Activitățile cognitive au rol de organizare a cunoașterii, nu de acumulare de informații. Ele urmăresc:

• formarea instrumentelor cunoașterii: percepția, atenția, memoria, reprezentarea, operațiile gândirii, în ordinea în care apar în dezvoltare;
• înțelegerea lucrurilor, a fenomenelor, a oamenilor și a situațiilor în ceea ce au ele instrumental și integrator, adică în felul în care copilul le poate folosi;
• transferul pozitiv al celor învățate de la o situație la alta, ca cunoașterea să devină integrativă;
• stimularea motivației pentru cunoaștere, prin experiență concretă și prin reușită;
• pregătirea actului lexic, grafic și de calcul, prin abilitățile perceptiv-motrice care stau la baza lor.

Terapia cognitivă respectă câteva reguli de conținut: sistemul de referință al modelelor de învățare este restrâns, nivelul de abstractizare se oprește la generalizare și la senzorial-logic, cunoașterea verbală, săracă semantic, se bazează pe recepția corectă a mesajelor și pe răspunsuri potrivite, iar analiza, ca strategie mintală, se exersează în situații cât mai variate. Fiindcă factorii care perturbă organizarea cunoașterii nu sunt aceiași la toți copiii, programele sunt diferențiate sau individualizate.

Deosebirea față de activitatea de predare

Activitățile educațional-terapeutice și activitatea de predare-învățare au structuri, strategii și sisteme de evaluare diferite.

Programarea activităților ține seama de caracterul terapeutic al educației: planificarea anuală și trimestrială cuprinde modulul, obiectivele lui generale și activitățile fiecărui submodul, cu precizarea programelor de intervenție personalizată, și este precedată de o evaluare diagnostică (grila globală de evaluare-observare inițială). Principiul interdisciplinar leagă cele cinci module ale programei, iar principiul intradisciplinar leagă submodulele fiecărui modul.

Conținutul: cele cinci submodule

Modulul de terapie cognitivă este alcătuit din submodule, fiecare cu programe consacrate în educația specială.

Organizarea, consolidarea și sistematizarea cunoștințelor (terapia cognitivă de tip A): activități care reiau, în alt fel decât în lecție, faptele și deprinderile disciplinelor școlare, împreună cu programele de intervenție educațională personalizate. Se folosesc albume și caiete tematice, structuri de fișe, modele concrete.

Cunoașterea senzorială, cu cinci domenii: sensibilitatea tactilă, vizuală, gustativă, olfactivă și auditivă. Educația senzorială este permanentă și se face pe trei niveluri, stabilite numai după ce capacitatea senzorială a fiecărui copil a fost evaluată la început:

• nivelul I, al percepției sincretice, globale, în care exercițiile păstrează forma jocurilor spontane ale copiilor mici, cu materiale cu semnificație afectivă (jucării, păpuși, obiecte casnice), cu dominantă vizuală și tactilă;
• nivelul II, în care activitatea perceptivă permite comparații, transferuri, anticipări și o analiză mai mobilă, cu obiecte cât mai naturale și mai diverse;
• nivelul III, în care cunoașterea senzorială devine activitate organizată metodic, cu scop în sine: observări, analize și sinteze la nivelul tuturor analizatorilor, perceperea raporturilor de mărime, de greutate, de volum, de distanță, de poziție și de direcție, cu jocuri de memorie și de atenție vizuală, jocuri logice, îmbinări și incastre.

Obiectivele educației senzoriale sunt comune tuturor domeniilor: a diferenția (a descoperi deosebiri), a identifica (a descoperi asemănări), a asocia, a potrivi, a reconstitui ansambluri. Exercițiul senzorial este, de regulă, individual sau în grup mic, fiindcă experiența senzorială este personală, se face zilnic, 10 până la 30 de minute, într-un ritm lent, cu reluări variate, iar materialul este distinct față de fond, pe o suprafață mică de expunere.

Cunoașterea vizuală are ca domenii culorile, dimensiunile, pozițiile și direcțiile, formele plane, volumele și calitățile luminii, iar ca obiective stimularea și dezvoltarea capacității senzoriale vizuale, exersarea direcției, a constanței, a structurării și a acuității vizuale și discriminarea culorilor, a formelor, a mărimilor, a pozițiilor și a proporțiilor. Cunoașterea auditivă urmărește distingerea zgomotelor, a vocilor și a sunetelor instrumentelor (timbrul), perceperea sunetelor grave și înalte și a intensității (înălțimea), recunoașterea direcției, a ritmului și a duratei sunetelor și a pauzelor și reacția la comenzi muzicale; domeniile ei sunt muzica nespecifică, muzica vocală și instrumentală și euritmia.

Cunoașterea perceptivă, cu cele cinci arii ale abilităților vizual-perceptive din programul Marianne Frostig: coordonarea vizual-motorie, percepția formă-fond, constanța percepției, poziția în spațiu și relațiile spațiale. Exercițiile pregătesc actul lexic și grafic și alte domenii ale cunoașterii: observarea vizuală, educarea psihomotricității, dezvoltarea lingvistică, formarea raționamentului.

Formarea conceptelor fundamentale logico-matematice, după concepția lui J. Piaget și după programul Mary Baratta-Lorton: grupări și clasificări după un criteriu și după mai multe, serieri, corespondența element cu element, conservarea cantităților discrete (proba jetoanelor), incluziunea, relațiile de ordine, numărul în aspectul lui cardinal și ordinal, în limitele numerelor intuitive. Ideea programului este stimularea experienței concrete a copilului: numai prin acțiunea cu obiectele el ajunge la calitățile comune ale acestora, la apartenența la o mulțime și la locul unui element în mulțime.

Formarea și dezvoltarea proceselor psihice (atenția, memoria, reprezentarea, imaginația și gândirea) prin exerciții perceptive și senzorio-motorii, după programul lui Jacques Dubosson.

Formarea abilităților senzorial-perceptive

Cunoașterea copilului cu dizabilitate intelectuală pornește de la motricitate, palierul fundamental, și urcă treptat spre limbaj, gândire și afectivitate. Există o învățare perceptivă la fel cum există o învățare motorie, iar ameliorarea perceptiv-motorie se resimte la nivelurile superioare. Formarea abilităților senzorial-perceptive cuprinde:

• educarea gesturilor fundamentale în situații variate: a lua și a așeza, a deschide și a închide, a umple și a goli, a înșuruba, a îndoi, a înșira, a încheia, a tăia, cu păpuși, cutii, sertare, fermoare, vase; sensibilitatea tactilă se educă prin identificarea materialelor (hârtie, țesături, lemn, metal), a formelor geometrice, a consistenței (tare, moale, neted, aspru), a greutății și a temperaturii;
• coordonarea vizual-motorie: mișcările corpului sau ale unei părți a lui conduse de vedere; copilul cu coordonare slabă are dificultăți la mișcare, la îmbrăcat, la jocurile colective, la desen și la scris; se recuperează prin exerciții de urmărire a obiectului în mișcare fără mișcarea capului, de focalizare, de progresie stânga-dreapta a ochilor (esențială pentru citit), de coordonare motrică generală, de echilibru și de schemă corporală;
• percepția formă-fond: desprinderea figurii de fondul ei, prin găsirea unei forme ascunse într-un desen, prin urmărirea unei linii care se intersectează cu altele;
• constanța percepției: recunoașterea unei forme oricare ar fi mărimea, culoarea, poziția sau materialul ei;
• poziția în spațiu și relațiile spațiale: perceperea poziției unui obiect față de propriul corp (sus, jos, în față, la dreapta) și a pozițiilor obiectelor între ele, prin reproducerea unor modele de puncte, de forme și de trasee.

Consolidarea achizițiilor senzoriale și perceptive se face prin desen, pictură, colaj și lucru manual, iar situațiile speciale, cum este legarea la ochi pentru a izola un singur simț, se folosesc când exercițiul urmărește un analizator anume.

Structura generală a exercițiilor și a activităților cognitive

Exercițiile perceptive și senzorio-motorii pentru formarea proceselor psihice nu urmăresc să amelioreze calitatea atenției sau a memoriei în sine, ci să obțină randamente individuale mai bune ale acestora, prin antrenarea inteligenței senzorio-motorii. Ele au o structură comună:

• denumirea exercițiului;
• scopul, formulat didactic, fiindcă obiectivele au valoare formativă polivalentă: observarea lumii exterioare, discriminarea culorilor, orientarea în timp, discriminarea tactil-kinestezică și vizuală, memoria vizuală, discriminarea auditivă, raționamentul pe plan perceptiv;
• materialul, simplu și ușor de manipulat, confecționat adesea împreună cu profesorul de abilitare manuală;
• instrucțiunea, formulată după vârsta și după capacitatea de recepție a copiilor;
• variantele exercițiului, pe principiul dificultăților progresive;
• evaluarea, uneori cu sisteme de cotare.

Exercițiile sunt grupate pe trei coordonate: exerciții pentru atenție (atenția centrată pe câmpul perceptiv, cu date vizuale ori auditive, și atenția ca formă internă, cu date vizuale, verbale, auditive și tactile), exerciții pentru memorie (de recunoaștere, audio-vizuală, vizuo-grafică) și exerciții pentru reprezentarea mentală (clasări, asociații verbale, povestiri prezentate în dezordine, reversibilitate). Ele pot fi precedate, însoțite sau urmate de activități construite pe itemi din probele folosite în evaluarea copilului cu dizabilitate intelectuală (Binet, Decroly, Descoeudres, Claparède, Montessori, Piaget, Dienes, Wechsler, Zazzo). O activitate cognitivă se construiește după modelul: activitatea copilului (sarcina și modul de lucru), introducerea în activitate (captarea interesului printr-un discurs simplu, puțin directiv), ideile pentru discursul direcțional al educatorului (intervențiile care stimulează copilul când intră în impas) și materialele, cu dimensiunile și cu așezarea lor.

Apariții la examen