Metode și tehnici didactice interactive

La o oră despre transportul feroviar, profesorul poate explica el aranjamentele RIT timp de 20 de minute. Poate însă să împartă tema în patru părți, să le dea câte una unor grupuri de elevi și să le ceară să și-o predea unii altora. În a doua variantă, fiecare elev trebuie să înțeleagă partea lui atât de bine încât să o poată explica colegilor. Aceasta este o metodă interactivă.

Instruirea interactivă

Instruirea interactivă este instruirea în care elevii învață prin comunicare și cooperare, cu profesorul și între ei. Profesorul nu mai transmite cunoștințe gata organizate. El creează situații de învățare, organizează grupurile, dă sarcinile, îndrumă și evaluează. Elevul devine coparticipant la propria învățare.

Metodologia didactică de astăzi se dezvoltă în câteva direcții legate de instruirea interactivă:

• se folosesc tot mai mult metodele bazate pe relațiile din clasă, adică pe comunicarea dintre profesor și elevi și pe cea dintre elevi;
• lecția se sprijină tot mai puțin pe profesor ca singur centru al activității;
• elevul are tot mai mult dreptul să participe, împreună cu colegii, la propria învățare.

Ce este important:

• comunicarea nu mai merge numai de la profesor la elevi, ci și de la elev la elev;
• profesorul nu mai este centrul lecției (tendința magistrocentristă se atenuează);
• elevul învață prin participare, alături de colegi.

Caracteristicile metodelor interactive, numite și metode centrate pe elev:

• elevii lucrează efectiv: caută, discută, rezolvă, prezintă;
• învățarea se face în grup, prin schimb de idei și argumente;
• sarcinile pornesc de la situații reale sau apropiate de realitate;
• se dezvoltă gândirea critică și creativă, comunicarea, lucrul în echipă;
• elevul își asumă o parte din responsabilitatea propriei învățări;
• profesorul are mai multe roluri: organizator al situațiilor de învățare, îndrumător, mediator, evaluator.

Învățarea prin cooperare

Învățarea prin cooperare este forma de organizare a învățării în care elevii lucrează în grupuri mici, pentru un scop comun, iar reușita grupului depinde de contribuția fiecărui membru. Se deosebește de învățarea competitivă, în care elevul reușește dacă îi întrece pe ceilalți, și de învățarea individuală, în care reușita unui elev nu depinde de a celorlalți.

Specificul învățării prin cooperare stă în cinci elemente:

Condițiile unei bune învățări prin cooperare:

• grupurile sunt mici (3–5 elevi) și eterogene: elevi buni și mai slabi, cu stiluri diferite de lucru;
• fiecare elev are un rol: coordonator, secretar, purtător de cuvânt, responsabil cu timpul;
• sarcina nu poate fi rezolvată de un singur elev;
• regulile de lucru și criteriile de evaluare sunt cunoscute dinainte;
• evaluarea privește atât produsul grupului, cât și contribuția fiecăruia.

Metodele interactive în curriculum

Curriculumul clasei a XI-a, calificarea Tehnician în turism, recomandă, în sugestiile metodologice, următoarele metode inovative:

Sursa listei: Curriculum pentru clasa a XI-a, calificarea profesională Tehnician în turism, Anexa nr. 1 la OMEN nr. 3501 din 29.03.2018, p. 10–11.

Metodele interactive de predare-învățare

Mozaicul (Jigsaw)

La mozaic, fiecare elev studiază temeinic o porțiune din temă, ajunge „expert” în ea și o predă apoi colegilor. La sfârșit, fiecare elev trebuie să stăpânească tema întreagă, nu numai partea lui. Metoda ține de învățarea prin cooperare.

Etapele:

1. Pregătirea materialului. Profesorul alege tema și o împarte în 4–5 subteme. Pentru fiecare subtemă notează ideile principale pe care elevii trebuie să le urmărească și alcătuiește fișa expertului, cu subtemele și întrebările de studiu.
2. Grupurile de bază. Clasa se împarte în grupuri eterogene de câte 4–5 elevi. Elevii din grup se numerotează, iar fiecare studiază singur, în clasă sau acasă, subtema care poartă numărul lui.
3. Grupurile de experți. Elevii cu același număr se adună într-un grup. Fiecare spune ce a înțeles din subtemă, grupul discută, completează informațiile și hotărăște cum va fi predată subtema colegilor. Profesorul răspunde la întrebări și ajută grupurile care se împotmolesc.
4. Întoarcerea în grupurile de bază. Fiecare expert predă subtema lui colegilor, pe scurt și clar, cu o schemă, un tabel sau o imagine. Ceilalți pun întrebări, notează și fac planuri de idei.
5. Evaluarea. Grupurile prezintă clasei rezultatul. Profesorul pune întrebări fiecărui elev, iar elevul răspunde fără ajutorul grupului; se mai pot cere fișe de evaluare, un test sau un scurt eseu.

Profesorul urmărește lucrul și corectează informațiile greșite înainte ca ele să fie predate mai departe. Metoda se potrivește la lecția de comunicare de noi cunoștințe și la lecția mixtă, când tema are părți de aceeași greutate.

Predarea/învățarea reciprocă

Elevii lucrează în grupuri de câte patru, pe un text de specialitate. Fiecare are un rol: rezumatorul face rezumatul textului, întrebătorul pune întrebări despre el, clarificatorul lămurește termenii și ideile neclare, prezicătorul anticipează ce urmează sau ce consecințe are ce s-a citit. Rolurile se schimbă de la un fragment la altul.

Cele patru roluri corespund celor patru operații prin care se studiază un text: rezumarea, punerea de întrebări, clarificarea și prezicerea. Întrebătorul trebuie să cunoască el însuși răspunsurile la întrebările pe care le pune. Fiecare elev își joacă rolul pentru tot grupul, adică le explică celorlalți și îi ajută să înțeleagă. Metoda se folosește la studiul unui text de specialitate, de exemplu un regulament de rezervare sau condițiile generale ale unui contract de călătorie.

STAD și TGT

La STAD, după predarea profesorului, elevii învață în echipe eterogene de 4–5 membri, apoi dau un test individual. Echipa primește puncte după progresul fiecărui membru față de rezultatele lui anterioare. TGT (turnirul între echipe) păstrează echipele, dar testul este înlocuit de un concurs în care elevi de nivel apropiat din echipe diferite se întrec la aceleași întrebări.

Metoda schimbării perechii

Elevii stau în două cercuri concentrice, față în față, formând perechi. Fiecare pereche discută o întrebare câteva minute. La semnalul profesorului, cercul exterior se rotește cu un loc, se formează perechi noi și discuția continuă cu o întrebare nouă.

Piramida (bulgărele de zăpadă)

Elevii lucrează întâi individual la o sarcină, apoi în perechi, unde își compară rezultatele, apoi în grupuri de câte patru, apoi de câte opt, iar la sfârșit frontal. La fiecare etapă soluțiile se completează și se corectează.

Știu – Vreau să știu – Am învățat

Elevii completează un tabel cu trei coloane. La începutul lecției scriu în prima coloană ce știu despre temă și în a doua ce întrebări au. La sfârșit scriu în a treia ce au învățat și verifică dacă au primit răspuns la întrebările din a doua coloană.

Ce urmărește metoda:

• elevii își amintesc ce știu deja despre temă;
• își stabilesc singuri ce vor să afle, deci citesc sau ascultă cu un scop;
• la sfârșit compară ce știau, ce voiau să afle și ce au aflat.

Prima coloană se completează întâi individual. Apoi ideile se pun în comun, ca la brainstorming, și coloana se completează. Între a doua și a treia coloană elevii citesc un text, se documentează sau discută. Tabelul se poate prelungi cu o a patra coloană, pentru întrebările noi apărute după lecție, și cu a cincea, în care elevul scrie cum va afla mai mult. Metoda se folosește la începutul lecției de comunicare de noi cunoștințe.

Metodele de fixare și sistematizare

Ciorchinele

În centrul tablei sau al unei foi se scrie un cuvânt-nucleu. Elevii scriu în jurul lui toate ideile legate de el și le unesc prin linii de cuvântul-nucleu și între ele. Ciorchinele poate fi liber, când elevii scriu orice le vine în minte, sau dirijat, când profesorul dă categoriile principale. Se folosește la evocare, la începutul lecției, sau la sistematizare, la sfârșit.

Ciorchinele seamănă cu brainstormingul, dar ideile nu se înșiră una sub alta: se așază în jurul temei și se leagă între ele. Îl poate face un singur elev sau o grupă.

Etapele:

1. se scrie cuvântul-nucleu în mijlocul tablei, al foii de flipchart sau al caietului;
2. elevii notează în jurul lui ideile legate de temă, după trei reguli:
   • se scrie orice idee legată de temă;
   • ideile nu se judecă și nu se corectează în acest moment;
   • se lucrează până se termină ideile sau timpul dat;
3. se trasează linii sau săgeți între idei și între idei și cuvântul-nucleu, cât mai multe.

Harta conceptuală și pânza de păianjen

Harta conceptuală reprezintă grafic noțiunile unei teme și legăturile dintre ele, cu săgeți pe care se scrie natura legăturii („cuprinde”, „se împarte în”, „este un exemplu de”). Pânza de păianjen pornește de la tema centrală, cu subtemele așezate radial, ca firele unei pânze.

Matricea conceptuală și lanțurile cognitive

Matricea conceptuală este un tabel în care pe rânduri se trec noțiunile de comparat, iar pe coloane criteriile de comparație. Elevii completează căsuțele de la intersecții, de exemplu comparând cursele regulate, low-cost și charter după servicii, orar, tarife și clientelă. Lanțurile cognitive leagă noțiunile într-o succesiune logică, în care fiecare verigă o explică pe următoarea, de exemplu: cererea turistică scăzută în extrasezon → tarife reduse → creșterea gradului de ocupare.

Diagrama cauzelor și a efectului

Diagrama, numită și „os de pește”, are în capăt efectul (o problemă), iar pe ramurile ei cauzele grupate pe categorii. Elevii o folosesc, de exemplu, pentru a analiza de ce un hotel are un grad mic de ocupare: prețul, promovarea, personalul, amplasarea.

Cubul

Cubul se folosește când o temă trebuie privită din mai multe perspective. Cele șase fețe ale cubului au câte o cerință: descrie, compară, asociază, analizează, aplică, argumentează. Cerințele cresc în dificultate, de la simpla descriere la judecata de valoare, după nivelurile taxonomiei lui Bloom. Cubul se poate folosi cu fiecare elev în parte, cu perechi sau cu grupe mici.

Etapele:

1. profesorul pregătește cubul și anunță tema;
2. împarte clasa în șase grupe;
3. fiecare grupă primește, prin rostogolirea cubului sau prin alegere, o față și rezolvă cerința ei;
4. grupele prezintă rezolvările;
5. rezolvările se afișează și se discută frontal, iar profesorul le sintetizează.

Turul galeriei

Grupele realizează câte un produs pe hârtie (o schemă, un poster, o ofertă) și îl afișează pe pereți. Apoi grupele se rotesc pe la fiecare produs, ca într-o galerie, și notează pe el observații și întrebări. La final, fiecare grupă își citește observațiile primite și își îmbunătățește produsul.

Pașii:

1. profesorul anunță sarcina, care trebuie să admită mai multe soluții;
2. elevii se împart în grupuri de 3–4;
3. fiecare grup rezolvă sarcina și strânge rezultatul pe un poster (schemă, tabel, desen, listă de idei);
4. posterele se lipesc pe pereții clasei; grupurile își pot explica posterul și pot răspunde la întrebări;
5. când profesorul dă semnalul, grupurile se mută de la un poster la altul, îl discută și scriu pe el, sau pe o foaie lipită alături, completări, sugestii și întrebări;
6. fiecare grup se întoarce la posterul lui, citește ce au scris colegii, îl compară cu celelalte și îl corectează.

Turul galeriei este și un mijloc de evaluare formativă: elevii își apreciază reciproc produsele. Se folosește la lecțiile de fixare și sistematizare și la lecțiile mixte.

Cvintetul

Cvintetul este o poezie de cinci versuri prin care elevii rezumă esențialul unei teme. Versurile au o structură fixă:

1. un cuvânt, în general un substantiv: subiectul;
2. două cuvinte, în general adjective, care arată cum este subiectul;
3. trei cuvinte, în general gerunzii, care arată acțiuni legate de subiect;
4. patru cuvinte care arată ce simte sau ce crede autorul despre subiect;
5. un cuvânt care redă esența subiectului.

Cvintetul îl poate scrie un singur elev, o pereche sau o grupă. Metoda cere o reflecție rapidă și o sinteză, de aceea se folosește la sfârșitul lecției, pentru fixare.

Metoda R.A.I.

Denumirea vine de la Răspunde – Aruncă – Interoghează. Elevii își aruncă o minge. Cel care o prinde răspunde la întrebarea pusă, apoi aruncă mingea altui coleg și îi pune o întrebare. Cine nu știe răspunsul iese din joc. Metoda se folosește la fixarea cunoștințelor, la sfârșitul lecției.

Metoda cadranelor și ștafeta

La metoda cadranelor, foaia se împarte în patru cadrane, fiecare cu o cerință (de exemplu: definiția, componentele, un exemplu, un desen sau o schemă). Elevii completează cadranele individual sau pe grupe.

La ștafetă, sarcina se împarte în pași. Fiecare membru al echipei rezolvă un pas și predă foaia următorului. Echipa termină numai dacă toți pașii sunt corecți.

Metodele de rezolvare de probleme și de stimulare a creativității

Brainstormingul

Brainstormingul (în engleză, brain = creier, storm = furtună), numit și asaltul de idei sau metoda Osborn, a fost propus în 1948 de Alex Osborn.

Ce este important:

• metoda se sprijină pe două principii:
  • evaluarea amânată: în timpul ședinței nicio idee nu se critică, nici de colegi, nici de cel care a propus-o;
  • calitatea prin cantitate: cu cât se adună mai multe idei, cu atât crește șansa ca printre ele să fie și o soluție bună;
• se acceptă și ideile neobișnuite, care la prima vedere par fără legătură cu practica;
• ideile unui elev se pot combina cu ale colegilor și se pot dezvolta;
• ideile se analizează și se aleg abia după ce s-a încheiat producerea lor.

Etapele unei ședințe de brainstorming:

1. profesorul anunță tema și o discută pe scurt cu elevii;
2. tema se reformulează sub forma „Cum să…?”;
3. se alege reformularea cea mai potrivită și se scrie sub forma „În câte moduri putem să…?”;
4. urmează o scurtă încălzire, cu câteva idei de probă;
5. are loc brainstormingul propriu-zis: elevii spun ideile, iar un secretar le notează pe toate;
6. grupul alege, în încheiere, ideea cea mai neobișnuită, care poate porni o discuție nouă.

Ideile se evaluează la sfârșit, fie de toți participanții, fie de o echipă mai mică: fiecare alege ideile care merită analizate, iar cele care strâng cele mai multe voturi devin soluțiile propuse.

Privită după felul în care gândesc elevii, ședința are trei momente:

• momentul divergent: se produc cât mai multe idei, iar gândirea critică este lăsată deoparte;
• momentul critic: ideile se analizează, se compară și se ierarhizează;
• momentul convergent: profesorul și elevii aleg cele mai bune 5–6 idei și formulează concluziile.

La analiză, ideile se pot împărți în patru grupe: idei care rezolvă chiar problema discutată, idei bune care mai trebuie lucrate, idei folositoare pentru alte probleme și idei care nu se pot folosi.

Brainstormingul are câteva variante:

• ingineria ideilor: profesorul îndreaptă discuția spre un obiectiv precis, deci ideile sunt mai puține, dar mai apropiate de problemă, iar timpul de lucru scade;
• brainstormingul cu schimbarea rolurilor: elevii privesc problema pe rând din punctul de vedere al mai multor persoane, de exemplu al turistului, al recepționerului și al directorului de hotel;
• metoda Frisco și metoda 6-3-5, prezentate mai jos.

Metoda 6-3-5 (brainwriting)

Ce este important:

• este o variantă scrisă a brainstormingului: ideile nu se spun, ci se notează;
• numele metodei dă regula: 6 elevi, câte 3 soluții, în 5 minute;
• foaia fiecărui elev are trei coloane; după ce o completează, elevul o dă colegului din dreapta și primește foaia colegului din stânga;
• metoda are două variante: fiecare elev scrie de fiecare dată trei idei noi sau dezvoltă ideile scrise de colegii dinaintea lui; a doua variantă dă mai puține idei, dar mai bune;
• la sfârșit, ideile se adună, se discută și se apreciază; un grup ajunge la aproximativ 18 răspunsuri într-o jumătate de oră.

Philips 6-6

Metoda a fost propusă de J. Donald Philips. Seamănă cu brainstormingul și cu metoda 6-3-5, dar grupele, de câte 6 elevi, au la dispoziție numai 6 minute de discuție. Se folosește când o clasă întreagă trebuie consultată repede asupra unei probleme.

Desfășurarea metodei:

1. clasa se împarte în grupe de câte șase elevi; fiecare grupă își alege un conducător, care conduce discuția și prezintă concluziile, și un secretar, care notează ideile;
2. profesorul prezintă tema și arată de ce este importantă;
3. grupele discută timp de șase minute; discuția poate fi liberă, când fiecare elev propune o soluție și abia la sfârșit se notează cele mai importante, sau progresivă, când fiecare soluție se analizează și se notează înainte să vorbească următorul elev;
4. conducătorul fiecărei grupe prezintă soluțiile grupei și le predă profesorului;
5. profesorul prezintă soluțiile tuturor grupelor, iar clasa, prin discuție, o alege pe cea finală;
6. profesorul formulează concluziile.