Metode de învățământ

Profesorul care predă emiterea unui voucher poate să explice rubricile, să completeze el un voucher în fața clasei, să le dea elevilor câteva comenzi de rezolvat sau să le ceară să simuleze discuția dintre agent și client. Fiecare dintre aceste căi este o metodă de învățământ. Alegerea și combinarea lor hotărăsc ce vor ști și ce vor ști să facă elevii la sfârșitul orei.

Metoda de învățământ și procedeul didactic

Cuvântul metodă vine din limba greacă, din odos („cale”, „drum”) și metha („către”, „spre”), deci înseamnă drumul de urmat ca să se ajungă la un scop.

Ce este important:

• metoda este drumul pe care îl parcurg profesorul, când predă, și elevii, când învață;
• metoda o folosesc amândoi, profesorul și elevii;
• drumul duce la obiectivele educaționale, adică la rezultatele învățării vizate;
• metoda are caracter instrumental: este felul concret în care se lucrează la predare, învățare și evaluare și în care se folosesc mijloacele de învățământ;
• spre deosebire de cercetarea științifică, prin care se află lucruri necunoscute până atunci, metoda didactică transmite cunoștințe deja stabilite sau îi conduce pe elevi să le redescopere.

Între metodă și procedeu legătura este reversibilă: metoda și procedeul își pot schimba locul. Demonstrația este metodă când organizează o secvență întreagă a lecției: profesorul arată pas cu pas completarea voucherului. Ea devine procedeu când susține o expunere: profesorul arată un singur voucher ca să ilustreze ce spune. Tot așa, într-o lecție construită pe expunere explicația are rol de metodă, iar când doar însoțește o demonstrație ea este un procedeu.

Funcțiile și clasificarea metodelor

Metodele de învățământ îndeplinesc patru funcții:

• funcția cognitivă: prin metodă, elevul ajunge să cunoască noțiuni, reguli și moduri de lucru; metoda îl ajută să afle, să caute și să descopere;
• funcția formativ-educativă: metoda pune la lucru gândirea, atenția, memoria și mâinile elevului și îi formează deprinderi, capacități, atitudini și comportamente noi; ea nu doar transmite cunoștințe, ci și educă;
• funcția instrumentală (operațională): metoda este instrumentul prin care se ajunge la obiectivele lecției;
• funcția normativă (de optimizare): metoda arată cum se predă și cum se învață, ca rezultatele să fie cât mai bune.

Metodele au caracter polifuncțional: aceeași metodă îndeplinește mai multe funcții deodată. Studiul de caz pe un contract agenție–hotel îi aduce elevului cunoștințe despre contract (funcția cognitivă), îi formează capacitatea de a analiza și de a decide (funcția formativ-educativă), îl conduce la rezultatul învățării vizat (funcția instrumentală) și îi arată cum se lucrează corect cu un document (funcția normativă).

Alegerea metodei

Profesorul alege metoda după:

• obiectivele urmărite, adică rezultatele învățării din curriculum;
• conținutul lecției;
• vârsta elevilor și particularitățile fiecăruia;
• felul în care este alcătuită și lucrează clasa;
• mijloacele de învățământ de care dispune;
• propria experiență și pregătire didactică.

Nicio metodă nu este, prin ea însăși, cea mai bună. Ea se potrivește sau nu situației. La examen, alegerea se justifică prin rezultatul învățării pe care îl urmărește lecția.

Clasificarea metodelor

Metodele nu au o clasificare unică. Criteriile sunt relative, iar aceeași metodă poate intra în mai multe grupe, după felul în care o folosește profesorul. Clasificările cele mai des folosite:

La disciplinele tehnice, deci și la cele de turism, metodele se grupează de obicei după felul activității elevului:

Lecția urmează această grupare. Metodele interactive de grup sunt prezentate în lecția „Metode și tehnici didactice interactive”.

Metodele de comunicare orală

Expunerea

Variantele expunerii sunt:

• povestirea: o narațiune simplă, potrivită claselor mici;
• explicația: lămurește un adevăr pe bază de argumente, cu analiză, comparație, inducție și deducție;
• descrierea: prezintă însușirile unui obiect, fenomen sau loc;
• prelegerea: un volum mai mare de cunoștințe, organizat după un plan, pentru clasele mari;
• expunerea cu oponent: un al doilea profesor sau un elev pregătit pune întrebări și creează situații problematice în timpul expunerii.

Expunerea nu se elimină. Ea devine activă când profesorul o întrerupe cu întrebări, cu un document de analizat sau cu o situație problematică.

Ca expunerea să fie eficientă, profesorul:

• își stabilește clar obiectivele și le spune elevilor;
• scrie pe tablă planul ideilor;
• ordonează logic conținutul și folosește un limbaj de specialitate pe înțelesul elevilor;
• alege exemplele cele mai potrivite;
• își controlează vocea, ritmul și privirea și folosește gestul și mimica;
• folosește imagini, prezentări, filme;
• pune întrebări și creează situații-problemă pe parcurs;
• o combină cu alte metode.

Prelegerea poate fi introductivă, când profesorul anunță dinainte conținutul care va fi predat, sau de sinteză, când rezumă un conținut deja predat. Combinată cu discuția, devine prelegerea-dezbatere: după expunere, elevii comentează și interpretează ce au auzit.

Conversația euristică

Ce este important:

• conversația euristică pornește de la ce știu elevii și îi conduce, prin întrebări, la ceva nou;
• conversația catehetică urmărește numai reproducerea cunoștințelor învățate anterior, pentru fixare sau verificare;
• întrebările trebuie să fie variate: reproductive („ce?”, „unde?”, „când?”), productive („de ce?”, „cum?”), ipotetice („ce se întâmplă dacă?”), de evaluare („care variantă este mai bună?”), convergente și divergente;
• o întrebare corectă este clară, precisă, are un singur răspuns așteptat și este pe măsura elevilor.

După rolul pe care îl are în lecție, conversația este:

• introductivă: îi pregătește pe elevi pentru lecția nouă, le stârnește interesul și le reamintește ce știu;
• de comunicare: prin ea se predau cunoștințele noi;
• de repetare și sistematizare: se reiau noțiunile, se trag concluzii și se leagă cunoștințele vechi de cele noi;
• de fixare și consolidare: se reiau ideile principale ale lecției;
• de verificare și apreciere: arată cât au înțeles elevii și dacă pot explica și aplica;
• finală: se trag concluziile după o vizită, o excursie sau la sfârșitul unei teme.

Cerințele întrebărilor:

• sunt pe măsura elevilor;
• sunt corecte gramatical și logic, simple, precise și variate;
• se adresează întregii clase, apoi se numește elevul care răspunde;
• îi fac pe elevi să gândească, nu doar să-și amintească;
• după fiecare întrebare, elevii au timp de gândire.

Cerințele răspunsurilor:

• sunt corecte gramatical și logic;
• sunt date de un singur elev, nu în cor;
• acoperă tot ce a cerut întrebarea;
• sunt complete și argumentate.

Explicația care însoțește demonstrația

Demonstrația nu se folosește singură. Ea este însoțită de o metodă de comunicare orală:

• explicația: profesorul spune ce arată, de ce procedează așa și ce greșeli trebuie evitate;
• conversația euristică: profesorul îndreaptă, prin întrebări, atenția elevilor spre ceea ce este esențial în materialul demonstrat.

Argumentul pentru folosirea lor: fără cuvânt, elevii văd operațiile, dar nu le înțeleg rostul și ordinea și le reproduc mecanic. Explicația transformă ceea ce se vede în reguli pe care elevul le poate aplica singur.

Dezbaterea și discuția

Discuția și dezbaterea sunt schimburi organizate de opinii între elevi, conduse de profesor, pe o temă la care se pot susține păreri diferite. Elevii argumentează, ascultă argumentele colegilor și ajung la o concluzie. Se potrivesc temelor de tipul „Turismul de masă sau turismul la comandă?”. Formele lor organizate (discuția panel, acvariul, Philips 6-6) sunt prezentate la metodele interactive.

Metodele de comunicare scrisă

Lectura (studiul textului scris)

Prin lectură, elevii învață din texte scrise: manualul, auxiliarele, revistele de specialitate, pliantele și cataloagele turistice, documentele de lucru ale unei agenții sau ale unui hotel. Profesorul pregătește textele sau le dă elevilor lista surselor în care găsesc informațiile.

Lectura se face pe pași:

1. profesorul trezește interesul elevilor pentru text;
2. elevii citesc textul întreg;
3. citesc apoi, pe rând, fiecare fragment;
4. discută fiecare fragment și extrag ideile principale;
5. formulează concluziile și fixează noțiunile.

Lectura este explicativă, când profesorul o conduce în clasă, sau independentă, când elevul lucrează singur. Rezultatul lecturii se notează ca listă de idei principale, rezumat, schemă, clasificare sau fișă.

Metodele de explorare a realității

Prin aceste metode elevii cercetează ei înșiși realitatea: o observă, o încearcă, o reproduc. Explorarea este directă, când elevii lucrează cu obiectele și fenomenele reale (observarea, experimentul), sau indirectă, când lucrează cu înlocuitori ai lor (demonstrația, modelarea).

Observarea sistematică

Prin observarea sistematică, elevii urmăresc atent, sub îndrumarea profesorului, obiecte, documente, activități sau fenomene, în condițiile lor reale. Când elevii observă singuri, observarea este independentă. Ea durează câteva minute sau câteva săptămâni și se face de un singur elev sau de o grupă.

Etapele observării:

1. profesorul stabilește sarcina și obiectivele;
2. stabilește criteriile după care se observă;
3. elevii privesc obiectul sau activitatea în ansamblu;
4. observă apoi fiecare parte în detaliu;
5. notează observațiile într-o fișă de observare;
6. prelucrează și interpretează datele;
7. trag concluzii și le folosesc în activitățile următoare.

La turism, observarea se face mai ales în vizitele de documentare: elevii urmăresc, după o fișă, primirea clienților la recepția unui hotel sau amenajarea unei camere. Pe lângă cunoștințe, metoda le formează răbdarea, perseverența și spiritul de observație.

Experimentul

Prin experiment, elevii, îndrumați de profesor, încearcă, verifică și observă cum se produce un fenomen, ca să culeagă informații, să verifice o ipoteză sau să confirme ce au învățat. Experimentul cere un spațiu potrivit (laborator, atelier) și mijloacele necesare.

La disciplinele de turism, experimentul apare mai ales în laboratorul de alimentație (de exemplu, pregătirea unui preparat după rețetă) sau ca experiment aplicativ în laboratorul de turism: elevii compară, pe internet, prețul aceluiași pachet turistic la trei agenții și verifică ipoteza că rezervarea timpurie este mai ieftină.

Demonstrația

Ce este important:

• profesorul arată obiecte, documente, imagini sau execută acțiuni;
• se arată fie lucrul real, fie un înlocuitor al lui: o planșă, o machetă, un film;
• scopul este ca elevii să-și formeze imagini și reprezentări concrete, pe care se sprijină apoi cunoștințele și deprinderile;
• demonstrația didactică nu este demonstrația logică din matematică.

La disciplinele tehnice, demonstrația are mai multe forme:

• cu obiecte reale: documente, echipamente, materiale de lucru (un voucher, un bilet de avion, terminalul de plată cu cardul);
• cu planșe: scheme, diagrame, grafice, fotografii (organigrama hotelului, harta turistică);
• cu desenul de la tablă: profesorul desenează o schemă, de exemplu circuitul clientului în hotel; desenul trebuie să fie corect, simplu, vizibil din toată clasa, iar elevii trebuie să aibă timp să-l copieze;
• demonstrarea acțiunilor de executat, când se formează o deprindere;
• cu mijloace audiovizuale: filme, prezentări, imagini, când obiectul sau activitatea nu pot fi aduse în clasă (un tur virtual al unui hotel, filmul unei sosiri la recepție).

La disciplinele de turism, demonstrația cea mai folosită este demonstrarea unei operații de lucru: completarea unui voucher, emiterea unei confirmări de rezervare, căutarea unui zbor într-un sistem de rezervări, aranjarea unei camere. Operația se arată întâi întreagă, în ritmul normal, apoi pe pași, apoi din nou întreagă, până când elevii pot ajunge la nivelul cerut:

1. profesorul anunță operația și scopul ei;
2. execută operația o dată în ritm normal, ca elevii să vadă rezultatul;
3. o execută din nou, lent, pe pași, explicând fiecare pas;
4. subliniază punctele în care se greșește des;
5. o execută încă o dată întreagă;
6. cere unui elev să repete operația, sub privirea clasei;
7. elevii trec la exercițiu.

Cerințele demonstrației:

• materialul arătat este reprezentativ, pe măsura elevilor și vizibil pentru toată clasa;
• elevii au o atitudine activă: profesorul le trezește curiozitatea, le reamintește ce știu și le spune dinainte ce trebuie să urmărească;
• atenția elevilor este îndreptată spre ce este esențial;
• demonstrația este însoțită de explicație și de conversație;
• demonstrația este urmată de exercițiu.

Modelarea

Modelele sunt de trei feluri:

Modelarea le permite elevilor să înțeleagă structura unui sistem care nu se poate vedea direct, de exemplu organizarea unui hotel cu sute de angajați. Modelul îndeplinește trei funcții: elevul află din el lucruri noi (funcția cognitivă), modelul confirmă și concretizează ce s-a predat pe alte căi (funcția ilustrativă), iar lucrul cu modelul îi formează elevului operații de gândire (funcția formativă).

O formă deosebită este modelarea prin simulare: calculatorul reproduce, după un model simplificat, funcționarea unui sistem. La turism, un program de rezervări în regim de exercițiu arată cum se ocupă și se eliberează camerele unui hotel în timp.

Metodele bazate pe acțiune

Exercițiul

Ce este important:

• exercițiul este conștient: elevul înțelege ce face și de ce;
• exercițiul este sistematic: se face după un plan, în ordine;
• exercițiul este repetat: abilitatea se formează prin reluări, până devine deprindere;
• pe lângă deprinderi, exercițiul formează capacități și aptitudini profesionale.

Exercițiul mai adâncește înțelegerea noțiunilor, previne uitarea și confuziile și dezvoltă trăsături de voință. Exercițiile se clasifică:

• după funcție: de bază, introductive, de observație, de consolidare, aplicative, de evaluare, de creație;
• după participarea elevilor: individuale, de echipă, colective, mixte;
• după cât de mult este dirijată activitatea: algoritmice (dirijate în întregime), semialgoritmice (semidirijate), libere (autodirijate).

Condițiile unui exercițiu eficient:

• elevul cunoaște, dinainte, cunoștințele pe care se sprijină operația și vede cum se execută ea;
• operațiile se fac într-o anumită ordine, iar dificultatea crește treptat, ca fiecare deprindere nouă să se lege de cele formate înainte;
• exercițiile sunt variate, ca să nu devină plictisitoare și ca deprinderea să se aplice în situații diferite;
• elevul lucrează tot mai independent;
• la început, exercițiile sunt mai dese, apoi se răresc;
• controlul profesorului se îmbină cu autocontrolul elevului;
• elevul află rezultatele și cauzele greșelilor, iar greșelile se corectează imediat.

Exercițiile se pot face și pe fișe de lucru, cu sarcini pe care elevii le rezolvă individual.

Studiul de caz

Caracteristicile cazului:

• are obiective clare: profesorul știe ce trebuie să învețe elevii din el;
• este reprezentativ pentru tema lecției: o situație tipică dintr-o agenție sau dintr-un hotel;
• are o dificultate potrivită vârstei și pregătirii elevilor;
• are valoare instructivă și îi stimulează pe elevi: conține o problemă reală, cu mai multe soluții posibile.

Etapele studiului de caz, cu rolul profesorului și al elevilor:

Etapele se mai numesc și: sesizarea cazului, analiza lui din mai multe unghiuri, alegerea căilor de analiză, rezolvarea cazului, formularea concluziilor. Conținutul lor este același.

Cazul se poate rezolva individual (fiecare elev caută singur soluția, apoi profesorul compară soluțiile în fața clasei), pe grupe sau frontal, cu toată clasa.

Problematizarea

Profesorul nu le dă elevilor cunoștințele gata formulate, ci creează o situație-problemă: o contradicție între ce știu elevii și datele noi, care par să contrazică ce știau. Elevii caută ei înșiși soluția, sub îndrumarea profesorului. Situația-problemă poate fi:

• pusă de profesor, iar clasa o rezolvă cu ajutorul lui;
• pusă de profesor, iar elevii o rezolvă lucrând independent;
• descoperită și rezolvată chiar de elevi.

Etapele rezolvării unei situații-problemă:

1. elevii înțeleg problema pe care le-o prezintă profesorul;
2. o analizează și aleg datele de care au nevoie;
3. caută soluții;
4. ajung la rezultat și îl verifică, comparându-l cu alte variante.

Problematizarea se folosește numai dacă sunt îndeplinite câteva condiții:

• elevii au deja cunoștințele de la care pornește problema;
• dificultățile cresc treptat;
• problema este pusă în momentul potrivit al lecției;
• elevii sunt cu adevărat interesați să o rezolve.