Învățarea prin cooperare

a. Trei avantaje și trei limitări

Avantaje

1. Elevul cu dizabilitate are un rol propriu, nu unul de asistent. În activitatea frontală, el rămâne de obicei tăcut: nu ține pasul cu ritmul clasei și nu ridică mâna. Sarcina împărțită pe roluri în grup îi dă o parte de lucru pe măsura lui, de care depinde rezultatul celorlalți, și îl obligă la participare efectivă.

2. Se dezvoltă competențele sociale și de comunicare. Elevul exersează în situație reală ascultarea celuilalt, cererea de ajutor, exprimarea unui punct de vedere, așteptarea rândului și negocierea — deprinderi care nu se pot forma prin explicație, ci numai prin practică, și care sunt centrale în psihopedagogia specială.

3. Se produce învățarea de la egal la egal, într-un limbaj accesibil. Explicația colegului este mai scurtă, mai concretă și mai apropiată de felul de a gândi al elevului decât cea a profesorului. Faptul că poate cere lămuriri fără teama de a fi evaluat, iar la rândul lui poate explica ceea ce a înțeles, îi întărește imaginea de sine și îl face acceptat în grup.

Limitări

1. Riscul participării formale. Fără o repartizare strictă a rolurilor, elevul cu dizabilitate ajunge să copieze răspunsurile grupului sau este ocolit de colegii grăbiți să termine, iar prezența lui în grup rămâne fără urmări asupra învățării.

2. Suprasolicitarea provocată de zgomot și de agitație. Munca în grup înseamnă mai multe voci simultan și mișcare în clasă. Pentru elevul cu tulburare de spectru autist, pentru cel cu ADHD și pentru cel cu dizabilitate de auz, care trebuie să distingă vocea colegului dintr-un fond sonor încărcat, condițiile devin obositoare până la refuzul activității.

3. Timpul îndelungat și dificultatea evaluării individuale. Un conținut predat frontal în zece minute cere prin cooperare o oră întreagă, iar la final este greu de stabilit cât a înțeles efectiv fiecare, de vreme ce produsul este comun. Metoda cere, în plus, ca elevii să fi fost în prealabil deprinși cu regulile lucrului în grup.

b. Descrierea metodei: Mozaicul

Mozaicul — cunoscut și ca metoda Jigsaw sau metoda grupurilor interdependente — este o metodă de învățare prin cooperare în care materialul de studiat se împarte în tot atâtea părți câți membri are un grup, fiecare elev studiază o singură parte și devine răspunzător de predarea ei colegilor săi. Nimeni nu poate stăpâni conținutul întreg decât ascultându-i pe ceilalți: aceasta este interdependența pozitivă pe care se sprijină metoda.

Pregătirea. Profesorul împarte conținutul lecției în patru subteme de dificultate apropiată și pregătește pentru fiecare o fișă-expert, care cuprinde textul de studiat și întrebările care orientează lectura — ce trebuie reținut și ce trebuie apoi transmis.

Etapa 1 — grupurile-casă. Clasa se împarte în grupuri de câte patru elevi. În fiecare grup, elevii primesc numerele de la 1 la 4, iar numărul primit arată subtema de care va răspunde fiecare.

Etapa 2 — grupurile de experți. Elevii părăsesc grupurile-casă și se reunesc după număr: toți cei cu numărul 1 formează un grup, toți cei cu numărul 2 alt grup și așa mai departe. În grupul de experți, elevii citesc împreună aceeași fișă, discută conținutul, își lămuresc nedumeririle, hotărăsc ce este esențial și pregătesc modul în care vor preda subtema — schema pe care o vor desena, exemplul pe care îl vor da. Profesorul trece pe la fiecare grup, ascultă și îndreaptă înțelegerile greșite înainte ca acestea să fie transmise mai departe.

Etapa 3 — întoarcerea și predarea reciprocă. Experții se întorc în grupurile-casă și predau pe rând, fiecare subtema lui. Ceilalți pun întrebări și își iau notițe; nimeni nu are altă sursă pentru acea parte a lecției. La sfârșitul acestei etape, fiecare grup-casă cunoaște lecția întreagă.

Etapa 4 — verificarea și sistematizarea. Profesorul verifică dacă întregul s-a închegat, prin întrebări adresate oricărui elev despre oricare dintre subteme, printr-un test scurt individual sau printr-o sarcină care cere folosirea tuturor celor patru părți. Urmează sistematizarea frontală, în care se așază la locul lor noțiunile-cheie.

Rolul profesorului se schimbă: el nu transmite conținutul, ci îl organizează și supraveghează procesul — pregătește fișele, formează grupurile, verifică exactitatea la nivelul experților și intervine acolo unde predarea reciprocă nu funcționează.

c. Argumentarea eficienței metodei pentru două categorii de dizabilități

Categoriile alese: elevi cu dizabilitate mintală ușoară și elevi cu dizabilitate de auz, integrați în învățământul de masă.

Pentru elevii cu dizabilitate mintală ușoară

Mozaicul este eficient la acești elevi pentru că răspunde exact particularităților dezvoltării lor cognitive.

Reduce cantitatea de material la o singură parte. Volumul mare de informație și cerința de a selecta esențialul dintr-un text lung sunt principalele obstacole la elevul cu dizabilitate mintală ușoară, la care capacitatea de sinteză și volumul atenției sunt reduse. Metoda îi cere să stăpânească o pătrime din lecție, nu lecția întreagă — o sarcină pe măsura lui, dar cu adevărat a lui.

Îi asigură dubla parcurgere a conținutului. Elevul întâlnește subtema de două ori: o dată în grupul de experți, unde o citește și o discută, și a doua oară în grupul-casă, unde o predă. Repetarea în forme diferite este condiția de bază a fixării la acest elev, iar aici ea vine din structura metodei, nu dintr-un exercițiu suplimentar care l-ar marca drept diferit.

Îl scoate din rolul de elev care nu știe. Faptul că este singurul din grup care deține o parte a lecției îi dă un statut pe care activitatea frontală nu i-l poate da niciodată. Efectul asupra motivației și a imaginii de sine — de regulă scăzute după ani de eșec școlar — este imediat și se transferă asupra celorlalte activități.