Ludoterapia

A. Conceptul de ludoterapie

Ludoterapia (terapia prin joc) este forma de psihoterapie care folosește jocul, conceput deopotrivă ca învățare și ca terapie recuperatorie, realizată cu metode și cu procedee educaționale, care pune în valoare posibilitățile terapeutice ale conținutului programelor școlare pentru elevii cu dizabilități. Obiectivul ei imediat este educațional, iar obiectivul final, mediat, este terapeutic: ameliorarea deficitului primar al dizabilității intelectuale, imaturitatea cognitivă. În ludoterapie, fiecare situație de joc este transformată într-o situație în care se învață modele cognitive sau comportamentale, iar jocul devine instrumentul principal al strategiei didactice, nu unul complementar.

B. Rolul ludoterapiei în terapia complexă recuperatorie integrată

Programa de terapie educațională complexă și integrată are cinci module: terapia cognitivă, terapia ocupațională împreună cu psihoterapia de expresie, terapia psihomotricității împreună cu abilitarea manuală, autonomia personală și socială și ludoterapia. Ludoterapia este considerată puntea de articulare dintre celelalte module: fiecare categorie de terapie și fiecare tehnică a ei are programe proprii de învățare prin joc, aplicate pe conținutul disciplinelor din planul de învățământ al școlii speciale. Prin joc, elevul cu dizabilitate intelectuală parcurge psihoterapia comportamentală (jocuri de condiționare pozitivă, jocuri prin care își inhibă voluntar și își controlează reacțiile motrice), terapia psihomotricității (seturi de jocuri pentru terapia debilității motrice, a instabilității psihomotrice și a tulburărilor de realizare motrică) și psihoterapia cognitivă (jocuri senzorio-motorii, jocuri perceptiv-motrice, jocuri pentru învățarea conceptelor fundamentale). Jocul rămâne pentru acești elevi forma permanentă a procesului de recuperare, fiindcă leagă într-o structură unitară stimulul, întărirea, răspunsul și modificarea comportamentului.

C. Trei stadii în dezvoltarea jocului

După J. Piaget, jocul evoluează odată cu inteligența, în trei stadii:

• jocul-exercițiu, propriu stadiului senzorio-motor, care nu cere reprezentări: copilul repetă mișcări și activități plăcute pentru ele însele;
• jocul simbolic, în care un obiect ține locul unui obiect absent, iar schema senzorio-motorie este reprodusă în afara contextului ei;
• jocul cu reguli, care implică relații sociale și interindividuale și se formează ultimul; regulile sunt impuse de grup.

D. Trei forme de joc ca formă de învățare

Z. P. Dienes a descris trei forme ale jocului-învățare, folosite în terapia educațională a elevilor cu dizabilitate intelectuală.

Jocul-învățare explorator-manipulativ. Copilul explorează obiectele din jur manipulându-le: le apucă, le lovește, le mută, le distribuie și le organizează. Prin această activitate el recunoaște însușirile obiectelor și le diferențiază după formă, mărime și culoare, iar din acțiunea cu obiectele se naște distincția dintre eu și lume. La copilul cu dizabilitate intelectuală această etapă lipsește sau este parcursă incomplet, de aceea programul de terapie o reface, prin activități cu cuburi, cilindri și piese de diferite culori și mărimi.

Jocul reprezentativ. Apare când copilul folosește un obiect în locul altuia: două scaune puse unul după altul sunt trenul. Jocul presupune cunoașterea funcțională a obiectului real, un spațiu mintal în care obiectul poate fi reprezentat în lipsa lui și mecanismul de trecere de la obiect la simbol, adică funcția semiotică. Pentru copilul cu dizabilitate intelectuală, la care formarea simbolurilor este întârziată, jocul reprezentativ cere un antrenament anume, prin jocuri de rol și prin jocuri cu jucării care țin locul obiectelor reale.