Tulburările de limbaj și tulburările specifice de învățare

a. Cele cinci concepte

Dezvoltarea este procesul complex prin care ființa umană acumulează cantitativ și se transformă calitativ de-a lungul întregii vieți, în sens ascendent. Ea are trei dimensiuni: biologică (transformările fizice și morfologice ale organismului), psihică (formarea proceselor, a funcțiilor și a însușirilor psihice) și socială (însușirea rolurilor și a normelor de conviețuire). La copilul cu deficiență de intelect, dezvoltarea este heterocronă: întârzierea se manifestă inegal de la un palier la altul, iar structura personalității devine dizarmonică.

Învățarea este modificarea adaptativă a comportamentului, care urmează interacțiunii individului cu mediul său. Ea trebuie să fie cât mai durabilă și să poată fi folosită în contexte diferite. În școală, învățarea este activitatea prin care elevul își însușește cunoștințe, își formează deprinderi, capacități și atitudini, sub îndrumarea profesorului.

Dizabilitatea este, în Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății, adoptată de OMS în 2001 (CIF), termenul generic pentru deficiențe (afectările structurilor sau ale funcțiilor corpului), limitări de activitate și restricții de participare. Termenul arată aspectul negativ al interacțiunii dintre individ și contextul lui de viață și înlocuiește atât deficiența, cât și handicapul.

Deficiența este pierderea, anomalia sau perturbarea, definitivă ori temporară, a unei structuri anatomice, fiziologice sau psihologice. Ea desemnează o stare de anormalitate funcțională care durează mult sau rămâne permanentă și îngreunează adaptarea persoanei la școală, la locul de muncă și în comunitate. Deficitul se stabilește prin metode clinice sau paraclinice și poate fi senzorial, mintal, fizic, locomotor, neuropsihic sau de limbaj.

Compensarea este procesul prin care funcțiile unui organ senzorial sau motor care nu s-au dezvoltat sau care au fost alterate sunt suplinite fie prin elementele intacte ale aceluiași organ (compensare intrasistemică), fie prin restructurarea funcțiilor altor organe, care preiau funcția alterată (compensare intersistemică). Compensarea face parte din dezvoltare: pe parcursul ei au loc substituiri, corectări și refaceri ale funcției tulburate, iar activitatea, mai ales la vârstele mici, o poate declanșa și orienta.

b. Patru tipuri de tulburări de limbaj

Clasificarea lui E. Verza, care îmbină criteriul anatomo-fiziologic cu cel lingvistic, cu cel etiologic, cu cel simptomatologic și cu cel psihologic, cuprinde:

• tulburările de pronunție sau de articulație: dislalia, rinolalia, disartria;
• tulburările de ritm și de fluență a vorbirii, cum sunt bâlbâiala, logonevroza, tahilalia și bradilalia;
• tulburările de voce (afonia, disfonia și fonastenia);
• tulburările polimorfe: alalia și afazia.

Aceeași clasificare mai cuprinde tulburările limbajului citit-scris (dislexia, disgrafia), tulburările de dezvoltare a limbajului (mutismul electiv, retardul de limbaj) și tulburările limbajului bazate pe disfuncții psihice (dislogia, ecolalia).

c. O caracteristică a tulburărilor de limbaj la elevii cu dizabilități

Caracterul polimodal al tulburărilor de limbaj la elevii cu dizabilitate intelectuală. Majoritatea acestor elevi nu prezintă o singură tulburare de limbaj, ci un cumul de tulburări. Pe primul loc ca frecvență se află dislaliile, simple și polimorfe. La clasele mari, ele apar împreună cu dislexia și disgrafia, uneori și cu tulburări de ritm, și alcătuiesc tabloul unor logopatii polimorfe. Omisiunile, înlocuirile, confuziile și deformările de sunete apar fără regulă, iar manifestările sunt mai complexe și mai labile decât la copilul cu intelect normal. Cauza principală este capacitatea scăzută a auzului fonematic, care îngreunează perceperea și reproducerea corectă a modelelor verbale. Pe același fond, vocabularul se formează și se activizează cu întârziere, rămâne sărac, lacunar și predominant pasiv. Tulburările de limbaj se asociază și cu alte tulburări: hipoacuzia agravează defectele de pronunție, dificultățile de coordonare motorie și de orientare spațială afectează citirea și mai ales scrierea, malformațiile aparatului fonoarticulator produc tulburări de pronunție. Din această cauză, corectarea durează mai mult decât la copilul logopat cu intelect normal, iar terapia logopedică se desfășoară în cadrul terapiei complexe: stimularea auzului fonematic, antrenarea aparatului fonoarticulator, îmbogățirea vocabularului și colaborarea logopedului cu ceilalți specialiști ai școlii.

d. Etapa pregătitoare a demersului terapeutic în tulburările de pronunție

Corectarea tulburărilor de pronunție folosește două categorii de metode și procedee: cele cu caracter general, aplicabile în orice tulburare de limbaj, și cele specific logopedice, proprii fiecărei tulburări. Etapa pregătitoare este etapa în care se aplică metodele și procedeele generale, înainte de emiterea sunetului afectat. Specificul ei este că nu lucrează încă asupra sunetului, ci pregătește condițiile în care corectarea lui devine posibilă:

• cunoașterea copilului, prin anamneză și prin examinarea vorbirii, stabilirea diagnosticului logopedic și a cauzelor tulburării, de care depinde alegerea metodelor;
• pregătirea psihică a copilului: un climat afectiv favorabil corectării, câștigarea încrederii lui și înlăturarea negativismului față de vorbire;
• gimnastica generală și gimnastica aparatului fonoarticulator, care tonifică și relaxează mușchii care iau parte la vorbire;
• educarea respirației, prin exerciții de inspirație și de expirație prelungită;
• educarea auzului fonematic, prin care copilul învață să recunoască și să deosebească sunetele limbii, fără de care nu își poate controla propria pronunție.

Exercițiile sunt scurte, în formă de joc, și continuă și în etapele următoare, ale emiterii, consolidării, diferențierii și automatizării sunetului, dar în etapa pregătitoare ele sunt conținutul principal al activității.

e. Trei forme ale tulburărilor specifice de învățare

Tulburările specifice de învățare sunt tulburări de origine neurobiologică ale achiziției citirii, scrierii sau calculului, care apar la copii cu inteligență normală, școlarizați corespunzător, și care nu se explică printr-o deficiență senzorială sau printr-o dizabilitate intelectuală.

• Dislexia este tulburarea specifică a abilităților de citire: elevul recunoaște greu cuvintele, citește lent și cu erori, decodează cu dificultate, iar la baza tulburării se află un deficit al componentei fonologice a limbajului. Consecința secundară este înțelegerea redusă a textului citit.
• Disgrafia este tulburarea specifică a abilităților de scriere: scriere incorectă sub aspectul literelor care compun cuvântul, greșeli gramaticale și de punctuație, exprimare scrisă neorganizată, cu o performanță în scris sub cea așteptată de la vârsta, de la inteligența și de la școlarizarea elevului.
• Discalculia este tulburarea specifică a abilităților aritmetice: elevul înțelege greu noțiunile numerice simple și sensul numărului, memorează greu faptele aritmetice și procedurile de calcul, iar când răspunde corect o face mecanic și fără încredere.

f. Două metode prin care TSI pot fi ameliorate

Metoda Meixner. Este o metodă fonetico-analitico-sintetico-logopedică de învățare și de reeducare a citit-scrisului, introdusă în România prin Asociația Română pentru Copii Dislexici. Ea preia din pedagogia clasică principiul gradației și folosește principiul asociației triple: fiecare sunet este legat în același timp de rostirea lui, de cuvântul scris și de cuvântul citit, prin reprezentare auditivă, vizuală și tactilă. Exemplu: elevul cu dislexie învață litera „m” pronunțând sunetul, urmărind cu degetul litera decupată din glaspapir și citind silabe formate cu ea, iar litera „n”, cu care o confundă, se introduce abia după fixarea primei.

Antrenamentul conștiinței fonologice și al corespondenței fonem-grafem. Este categoria de intervenții cea mai bine reprezentată în dislexie: exerciții de segmentare a cuvântului în silabe și în sunete, de identificare a poziției unui sunet în cuvânt, de deosebire a cuvintelor paronime și de legare explicită a fiecărui sunet de litera lui. Exemplu: elevul primește cuvinte segmentate în unități fonologice (ma-să, ca-să), bate din palme la fiecare silabă, schimbă primul sunet și spune ce cuvânt a obținut, apoi scrie cuvântul nou cu litere mobile.

g. Măsurile compensatorii și măsurile de dispensare pentru fiecare formă de TSI

Măsurile compensatorii și cele de dispensare sunt prevăzute în Ordinul MEN nr. 3124/2017 și se înscriu în planul educațional personalizat al elevului cu TSI.

Dislexie.

• Măsura compensatorie: computerul sau tableta cu sintetizator vocal, prin care tema de citit devine o temă de ascultat, sau manualul în format audio. Este necesară fiindcă elevul cu dislexie are inteligența și înțelegerea limbajului oral păstrate: dacă textul îi ajunge pe cale auditivă, el își însușește conținutul lecției, pe care altfel nu îl poate parcurge din cauza decodării lente și cu erori.
• Măsura de dispensare: dispensarea cititului cu voce tare în fața clasei. Evitarea acestei sarcini este necesară fiindcă citirea în fața colegilor expune eroarea de decodare în public, produce anxietate și refuzul cititului, fără să aducă niciun folos învățării.

Disgrafie.

• Măsura compensatorie: computerul cu program de scriere și corector ortografic. Este necesară fiindcă îi permite elevului să producă un text corect fără efortul suplimentar de recitire și de corectare, deci evaluarea măsoară ce știe elevul, nu calitatea grafiei lui.
• Măsura de dispensare: dispensarea scrierii rapide după dictare și a luării de notițe scrise. Evitarea acestor sarcini este necesară fiindcă ritmul dictării depășește viteza de scriere a elevului: el rămâne în urmă, notițele sunt incomplete și ilizibile, iar atenția lui se consumă cu actul grafic în loc să urmărească înțelesul lecției.

Discalculie.

• Măsura compensatorie: calculatorul de buzunar și tabla pitagoreică sau tabelul cu formule. Este necesară fiindcă elevul cu discalculie memorează greu faptele aritmetice, dar poate înțelege și aplica procedura de rezolvare a unei probleme; instrumentul preia calculul mecanic și lasă elevului raționamentul.
• Măsura de dispensare: dispensarea memorării tablei înmulțirii. Evitarea acestei sarcini este necesară fiindcă memorarea mecanică a tablei este exact operația afectată de tulburare: cerută cu insistență, ea nu produce învățare, ci eșec repetat și evitarea matematicii.