A. Metodica disciplinei

1. Două metode specifice

Metoda fragmentării operațiilor în secvențe mici (procedeul înlănțuirii), la elevii cu dizabilități intelectuale. Activitatea de învățat (o deprindere de autoîngrijire, o operație de muncă, un exercițiu de calcul) este descompusă în acțiunile și în operațiile care o compun, iar acestea sunt prezentate elevului ca pași mici, însușiți într-o ordine fixă, ca într-un lanț. Lanțul este format din unități de învățare așezate una după alta, pe care fiecare elev le parcurge în ritmul lui, iar un pas nou se învață numai după ce pasul dinainte a fost bine însușit. Metoda răspunde particularităților elevului cu dizabilitate intelectuală: dificultățile de analiză și de sinteză, eficiența scăzută a memoriei voluntare și capacitatea scăzută de a-și organiza și coordona acțiunile după o comandă verbală. Când elevul nu poate parcurge secvențele în ordinea lor firească, se folosește înlănțuirea inversă: acțiunea se învață de la sfârșit spre început; profesorul face primii pași, iar elevul încheie acțiunea și obține astfel succesul încă de la prima etapă de lucru. Fiecare pas este însoțit de instrucțiuni verbale scurte, de gest sau de acțiune mimată, de semne cu rol de indiciu (o bucată de hârtie colorată pe partea din față a hainei) și de recompensă verbală sau materială. Exemplu: îmbrăcarea și încălțarea, spălatul pe mâini, așezarea mesei. La elevii cu dizabilitate moderată sau severă, care nu își însușesc secvențele nici după fragmentare, se trece la procedeul modelării, adică la realizarea aproximativă a sarcinii, cu sprijinul direct al terapeutului.

Metoda de educare a tactil-kinesteziei, la elevii cu dizabilități vizuale. Elevul lipsit de vedere înlocuiește percepția optică cu modalitățile perceptive pe care le are intacte, în primul rând cu percepția tactil-kinestezică, pipăitul. Tactul dă calitățile materiale ale obiectului (textură, temperatură, greutate), iar kinestezia explorativă, prin mișcările mâinilor, construiește imaginea unitară a obiectului. Spre deosebire de percepția vizuală, simultană și de la distanță, percepția tactilă este succesivă, se face prin contact direct și cere timp și efort: obiectele mari se percep pe părți, iar întregul se construiește lent. Metoda de educare a tactil-kinesteziei formează, prin exerciții sistematice, strategiile de explorare: mișcările de căutare, ample, care cuprind obiectul, și mișcările de urmărire, prin care se compară și se sintetizează imaginea. Profesorul organizează lecțiile de intuiție cu material didactic intuitiv-demonstrativ (obiecte reale, mulaje, imagini în relief) și îl învață pe elev să exploreze cu ambele mâini, cu roluri specializate (mâna dreaptă explorează, iar cea stângă fixează obiectul și controlează precizia explorării), să parcurgă obiectul întâi global, apoi analitic, să identifice elementele cu valoare maximă pentru recunoaștere (colțuri, muchii, curburi) și să verbalizeze ce a perceput. Exercițiile încep cu gesturile de bază (apucarea, așezarea, deschiderea, înșurubarea) și cu explorarea obiectelor simple, trec la discriminarea, sortarea și clasificarea după mărime, formă și textură, apoi, în activitățile pre-Braille, de la obiectele tridimensionale la figurile plane, la imaginile în relief și la conturul unei figuri, pregătind scrisul și cititul Braille. La elevul slab-văzător, metoda integrează canalul tactil cu restul de vedere, fără folosirea excesivă a tactului.

2. Necesitatea metodelor didactice moderne, activ-participative

Metodele activ-participative (învățarea prin cooperare, jocul didactic, jocul de rol, metodele de simulare de tipul „jocul de-a…”, problematizarea) îi permit elevului să rezolve sarcinile de învățare prin efort personal sau împreună cu colegii lui. Ele trezesc interesul pentru cunoaștere, îl apropie pe elev de realitatea din jur și se adaptează nivelului de dezvoltare mintală și de socializare al clasei. În învățământul pentru elevii cu dizabilități, aplicarea lor este o necesitate, din mai multe motive.

Primul motiv ține de felul în care învață acești elevi. Elevul cu deficiență mintală are o gândire concretă și practică, reproductivă, cu dificultăți de abstractizare și de generalizare. Explicația și descrierea cer un vocabular bogat, pe care el nu îl are, iar conversația catehetică îl conduce spre memorarea mecanică. În activitățile în care manipulează obiecte, imită un model, joacă un rol și verbalizează ce face, elevul învață pe căile care îi sunt accesibile.

Al doilea motiv privește comunicarea și socializarea. Lucrul în perechi sau în grupe mici îi obligă pe elevi să comunice, să colaboreze și să se ajute unii pe alții. Elevii se cunosc mai bine, se acceptă reciproc, iar copilul cu cerințe educaționale speciale se integrează în colectivul clasei. Se formează astfel toleranța, ascultarea activă, luarea deciziilor, responsabilitatea și autonomia personală, adică tocmai competențele de care depinde integrarea lui socială.

Al treilea motiv este motivația. Aplicarea metodelor prin cooperare a dus la creșterea motivației pentru învățare și a încrederii în sine, la relații mai tolerante cu colegii și la o capacitate mai bună de adaptare la situații noi. Când elevul constată că părerea lui este ascultată și respectată, se implică mai activ în lecție.