Activitățile educațional-terapeutice și stimularea cognitivă

Terapia cognitivă (stimularea cognitivă) este modulul programei de terapie educațională complexă și integrată care urmărește echilibrarea mintală a copilului cu cerințe educaționale speciale prin organizarea cunoașterii lui. Ea cuprinde cinci submodule: activitățile cognitive care vizează deprinderile (terapia cognitivă de tip A), cunoașterea senzorială, cunoașterea perceptivă, formarea conceptelor fundamentale logico-matematice și exercițiile senzorio-motorii și perceptive pentru formarea proceselor psihice.

a. Trei activități cognitive care vizează deprinderile

Terapia cognitivă de tip A cuprinde:

• activități de organizare a faptelor, a informațiilor și a deprinderilor însușite la disciplinele de învățământ;
• activități de consolidare a deprinderilor, prin reluarea lor într-o formă diferită de cea a lecției;
• activități de sistematizare și de completare a deprinderilor, prin albume tematice, caiete tematice și fișe.

Aceste activități nu sunt „rezolvări de teme” care repetă identic lecția, ci o reordonare a învățării inițiale, cu modele accesibile, concrete, care sprijină înțelegerea și însușirea conținuturilor.

b. Cunoașterea vizuală și cunoașterea auditivă

Cunoașterea senzorială stă la baza cunoașterii în general și se educă permanent, pe trei niveluri, stabilite prin evaluarea inițială a copilului: nivelul perceperii sincretice, globale, nivelul la care copilul poate compara, transfera și anticipa, și nivelul activităților organizate metodic, cu observări, analize și sinteze. Exercițiul senzorial se desfășoară zilnic, 10–30 de minute, individual sau în grup mic, cu material distinct față de fundal și cu reluări variate.

Cunoașterea vizuală urmărește stimularea și dezvoltarea capacității senzoriale vizuale, exersarea parametrilor ei (direcție, constanță, structurare, acuitate) și remedierea dificultăților de percepție vizuală. Domeniile ei sunt culorile și nuanțele, dimensiunile (mare, mic, lung, scurt, gros, subțire), pozițiile și direcțiile (în față, în spate, deasupra, la dreapta), formele plane (rotund, pătrat, triunghi), volumele (bilă, cub) și calitățile luminii. Exemplu: în activitatea „Șiragurile păpușilor”, copilul așază mărgelele pe culori și le înșiră pentru fiecare păpușă după culoarea îmbrăcămintei ei; la primul nivel se lucrează cu cel mult trei culori, la al treilea cu toate culorile și cu nuanțele lor.

Cunoașterea auditivă urmărește ca elevul să distingă zgomote, voci și sunete produse de instrumente (timbrul), să perceapă sunete grave și înalte, tari și încete (înălțimea și intensitatea), să recunoască direcția din care vine sunetul, durata sunetelor și a pauzelor și ritmul, și să reacționeze la comenzi sonore. Domeniile ei sunt muzica nespecifică (sunetele din mediu), muzica vocală și instrumentală și euritmia. Exemplu: copiii stau legați la ochi în mijlocul sălii, colegii lor emit sunete din colțuri diferite, iar ei arată cu brațul direcția din care vine sunetul.

c. Cunoașterea perceptivă

Submodulul cunoașterii perceptive formează abilitățile vizual-perceptive, după programul Mariannei Frostig, pe cinci arii, și pregătește actul lexic și grafic. Copilul cu tulburări de percepție nu poate atinge funcții intelectuale optime și își însușește greu strategiile de învățare, de aceea cele cinci arii sunt exersate prin fișe cu miniobiective comportamentale, administrate în pași: intuirea planșei, o povestire scurtă pe imaginea din fișă, formularea instrucțiunii, repetarea exercițiului în variante cu dificultate progresivă, evaluarea.

• Coordonarea vizuo-motorie este capacitatea de a coordona vederea cu mișcările corpului sau ale unei părți a corpului. Fișele cer trasarea de linii printre linii ajutătoare, apoi fără ele, linii drepte, unirea a două puncte prin linii oblice și colorarea. Copilul cu o coordonare vizuo-motorie slabă are dificultăți de mișcare, de îmbrăcare, de desenare și de scriere.
• Percepția formă-fond este discriminarea obiectului de fundal. Copilul urmărește linii și figuri care se intersectează, găsește figuri mascate sau suprapuse, completează și asamblează figuri. Elevul cu o discriminare slabă obiect-fundal pare neatent și dezorganizat, nu își găsește locul pe pagină, sare peste spații și nu găsește literele și cuvintele.
• Constanța percepției are două miniobiective: constanța mărimii și constanța formei. La copilul cu deficiență mintală ușoară, constanța percepției de formă și de mărime se formează foarte lent și cu mari dificultăți, mult mai greu decât perceperea culorilor.
• Poziția în spațiu este perceperea distanței și a direcției obiectelor în raport cu propriul corp, pe care se formează apoi perceperea poziției unui obiect față de altul. Depinde de cunoașterea corectă a corpului: imaginea corporală, conceptul corporal și schema corporală. Fișele cer recunoașterea figurilor inversate și rotite și a poziției detaliilor. Dificultățile din această arie îngreunează înțelegerea relațiilor dintre numere și scrierea numerelor în coloane, unul sub altul.

A cincea arie, relațiile spațiale, privește felul în care copilul percepe două sau mai multe obiecte față de sine și relațiile dintre ele (unirea punctelor, completarea figurilor, asamblarea părților).

d. Cinci concepte fundamentale logico-matematice

Formate după concepția lui J. Piaget și după programul lui Mary Baratta Lorton, prin activități cu obiecte:

• sortarea (nasturii sortați după culoare, model sau mărime; jetoanele sortate după criteriul „lucrează” și „se joacă”);
• gruparea după criterii date (imaginile animalelor așezate pe planșă după mediul în care trăiesc);
• asocierea (materialele de același fel puse în aceeași cutie);
• corespondența unu la unu (un elastic pentru fiecare dop, un capac pentru fiecare borcan);
• ordinea numerică (sticluțele numerotate de la 1 la 10, așezate în ordine).

Programul mai cuprinde stabilirea de relații între obiecte, asocierea sunetelor cu literele și exerciții pentru sesizarea conservării cantităților.

e. Două valențe educative ale jocului

Jocul stimulează și dezvoltă capacitățile cognitive. Prin jocul didactic elevul își pune în acțiune toate procesele psihice; observația lui devine mai fină, iar gândirea câștigă inventivitate și flexibilitate. Jocurile antrenează observația, descrierea, compararea, serierea și clasificarea, pe date concrete, verbale sau din situații de viață. Exemplu: în jocul didactic „Ce s-a schimbat?”, profesorul așază pe masă cinci obiecte, elevii le privesc, închid ochii, iar profesorul mută sau ia un obiect; elevul trebuie să spună ce s-a schimbat. Jocul antrenează memoria vizuală, atenția și verbalizarea, iar mărirea numărului de obiecte gradează dificultatea.

Jocul educă trăsături de personalitate. Jocul didactic cultivă inițiativa, răbdarea și spiritul de cooperare și de echipă. Regulile jocului reglează relațiile dintre copii: le arată cum să se joace și cum se împart responsabilitățile în grup. Exemplu: în jocul „Loto cu imagini”, jucat în echipe de câte doi, fiecare pereche primește o planșă și acoperă imaginile pe măsură ce profesorul le numește; câștigă echipa care acoperă prima planșa, dar numai dacă amândoi elevii au așezat jetoane. Elevul mai rapid învață să îl aștepte și să îl ajute pe colegul lui.

f. Două modalități de realizare a jocului ca proces de învățare și de recuperare

Jocul-învățare, condus de profesorul-terapeut (tehnica orientată). Profesorul-terapeut răspunde de organizarea jocului și intervine terapeutic în desfășurarea lui: alege tipul de joc după stadiul de organizare mintală a copilului (joc explorator-manipulativ, joc reprezentativ, joc cu reguli), formulează obiectivul operațional după taxonomia lui Bloom și după stadiile lui Piaget, pune la dispoziție materialul educativ (imagini colorate, obiecte) și conduce jocul ca participant. Fiecare situație de joc devine astfel o situație în care se învață modele cognitive sau comportamentale, iar obiectivul final este terapeutic: ameliorarea imaturității cognitive. Exemplu: jocul de clasificare a cuburilor după culoare, apoi după mărime, condus pas cu pas de profesor, la terapia cognitivă.

Jocul liber, ca mijloc de autoexprimare (tehnica neorientată). Copilul își alege singur jocul și felul în care se joacă, într-o cameră anume amenajată (ludotecă), iar profesorul-terapeut nu dă indicații directe, ci observă. Jocul este aici un mijloc natural de exprimare a emoțiilor, a conflictelor și a trăsăturilor de caracter și, în același timp, un instrument de cunoaștere a copilului: jocurile educative sunt adevărate teste de dezvoltare, iar jocul cu marionete, cu desen sau cu construcții arată nivelul de maturizare mintală și afectivă. Datele culese orientează programul de intervenție personalizat.