Terapia ocupațională

A. Definirea terapiei ocupaționale

Terapia ocupațională este forma de terapie care folosește activitatea voluntară, ocupația, cu componentele ei interpersonale și de mediu, pentru a împiedica apariția sau pentru a ameliora disfuncțiile organismului și pentru a mări adaptarea persoanei la societate. Definiția Consiliului Standardelor din SUA (1972) o descrie ca artă și știință care dirijează participarea omului la sarcini anume alese, pentru ca performanța lui să fie restabilită, susținută și sporită, pentru ca abilitățile necesare adaptării și productivității să fie învățate mai ușor, pentru corectarea aspectelor patologice și pentru menținerea sănătății. Terapia ocupațională este o știință interdisciplinară, bazată pe anatomie, fiziologie, pedagogie, psihologie și sociologie, iar în școala specială ea face parte din modulul „Terapia ocupațională și psihoterapia de expresie” al programei de terapie educațională complexă și integrată.

B. Rolul activităților de terapie ocupațională în educația specială

Terapeutul ocupațional urmărește două lucruri: elevul să își recapete o deprindere pe care a pierdut-o sau pe care o stăpânește la un nivel scăzut și elevul să învețe deprinderi noi, în locul celor pe care nu le mai are. Prin activități de muncă, de joc și de viață cotidiană, terapia ocupațională dezvoltă, menține și recuperează nivelul de funcționare al elevului, compensează deficiențele funcționale (componentele valide ale persoanei preiau funcțiile afectate), previne destructurarea unor funcții și îi dă elevului încredere în forțele proprii. La elevul cu dizabilitate intelectuală, rolul ei principal este formarea deprinderilor de viață cotidiană care fac posibilă integrarea în societate; la elevul cu deficiență senzorială, formarea deprinderilor de autonomie legate de comunicare, mobilitate și orientare. Fără activități de natură ocupațională, personalitatea regresează; cu ele, elevul își structurează statutul și rolul social, își formează o imagine de sine pozitivă și se pregătește pentru maturizarea vocațională și pentru profesionalizare.

C. Trei direcții de bază ale terapiei ocupaționale

După clasificarea lui Peggy L. Denton, terapeutul ocupațional acționează în direcții cum sunt:

• stimularea responsabilității elevului în situațiile de viață pe care le întâlnește;
• formarea deprinderilor de autoîngrijire și a celor de igienă personală;
• cultivarea deprinderilor de muncă.

Alte direcții sunt jocurile și distracțiile organizate, imaginea de sine și încrederea în propria persoană, autocontrolul, capacitățile cognitive, funcția neuromusculară, integrarea senzorială și relațiile interpersonale.

D. Două domenii fundamentale de acțiune din planul de intervenție

Planul de intervenție al terapiei ocupaționale prevede, detaliat, activități din toate cele trei domenii fundamentale ale ei: deprinderile de viață cotidiană, capacitățile și aptitudinile pentru muncă (ergoterapia) și abilitățile pentru joc și pentru petrecerea timpului liber.

Activitățile de viață cotidiană cuprind acțiunile necesare adaptării persoanei la mediul ei de viață: comportamentele de autoîngrijire, de întreținere a locuinței și de folosire a serviciilor din comunitate. Prin ele se realizează sarcinile curente ale existenței, fără de care persoana nu poate trăi independent. În planul de intervenție, acțiuni ca pieptănatul, spălatul dinților, îmbrăcatul și hrănitul conduc la autonomia personală, iar efectuarea cumpărăturilor, utilizarea telefonului și deplasarea cu transportul în comun pregătesc adaptarea la viața din comunitate.