Activitățile educațional-terapeutice

A. Rolul stimulării cognitive și al terapiei ocupaționale

Stimularea cognitivă (terapia cognitivă) este unul dintre cele cinci module ale programei de terapie educațională complexă și integrată. Prin ea se urmărește echilibrarea mintală a copiilor cu CES, la care organizarea cunoașterii este perturbată (cunoașterea lor este imatură, iar motivația pentru cunoaștere lipsește), de aceea cunoașterea lor se organizează în mod specific. Terapia cognitivă cuprinde acțiuni și programe compensatorii, care structurează stimulii exteriori pe niveluri potrivite organizării mintale a copilului și îi ușurează înțelegerea lucrurilor, a fenomenelor, a oamenilor și a situațiilor. Educația senzorială stă la baza cunoașterii, iar dificultățile perceptiv-motrice produc multe dintre dificultățile de învățare, de aceea aceste programe pregătesc învățarea școlară.

Terapia ocupațională se bazează pe ideea că activitatea voluntară, adică ocupația, poate preveni sau ameliora disfuncțiile organismului și crește adaptarea individului la societate. Principalele forme de ocupație sunt munca, jocul și activitățile vieții cotidiene. Prin ele terapia ocupațională restabilește, susține și sporește performanța elevului, îi ușurează învățarea abilităților esențiale pentru adaptare și productivitate și îl ajută să își dezvolte deprinderile adaptative de care are nevoie pentru a răspunde cerințelor mediului. Cele două module sunt interdependente și se realizează împreună, prin activități integrate.

B. Trei elemente ale formării abilităților senzorial-perceptive

• Educarea sensibilității tactile. Elevul exersează gesturile de bază (apucarea și așezarea, deschiderea și închiderea, umplerea și golirea, înșurubarea), își educă reactivitatea pielii și deosebește prin pipăit consistența, textura și temperatura obiectelor; sensibilitatea cutanată se integrează astfel în cunoaștere, iar gestul se organizează și se simplifică.
• Educarea sensibilității vizuale. Elevul discriminează, identifică și asociază culori și nuanțe, dimensiuni (mare, mic, lung, scurt), poziții și direcții (sus, jos, la dreapta, în spate), forme plane și volume, calități ale luminii; se exersează parametrii capacității vizuale, direcția, constanța, structurarea, acuitatea, și se remediază dificultățile de percepție vizuală.
• Formarea abilităților vizual-perceptive (programul Frostig). Pe cinci arii (coordonarea vizuo-motorie, percepția formă-fond, constanța percepției, poziția în spațiu, relațiile spațiale), elevul lucrează fișe cu miniobiective comportamentale (trasarea de linii printre linii ajutătoare, găsirea figurilor mascate, recunoașterea figurilor rotite), pregătitoare pentru actul lexic și grafic.

Alte elemente sunt educarea sensibilității auditive (timbru, înălțime, ritm, direcție), gustative și olfactive și corelarea sensibilității vizuale cu cea tactilă.

C. Două instrumente de evaluare a psihomotricității

• testul Ozeretski-Guilmain, cu probe pe vârste (4–11 ani) pentru coordonarea dinamică a mâinilor, coordonarea dinamică generală, echilibrul, rapiditatea și orientarea în spațiu;
• inventarul de abilități motorii și psihomotorii din Ghidul Portage pentru învățarea timpurie.

D. Trei obiective pentru conduitele și structurile perceptiv-motrice

Din taxonomia obiectivelor recuperatorii ale psihomotricității elaborată de C. Păunescu și I. Mușu, categoria „organizarea conduitelor și structurilor perceptiv-motrice” cuprinde obiective ca: