Evaluarea psihopedagogică a copiilor cu cerințe educative speciale

Evaluarea persoanelor cu cerințe speciale se bazează pe cunoașterea lor complexă: medicală, psihologică, educațională și socială. Ea nu oferă o imagine de moment a stării copilului, ci este un proces continuu, care cere colaborarea de durată dintre membrii echipei de evaluare și copil. Evaluarea complexă corelează datele din anamneză, din diagnosticul medical (clinic și paraclinic) și din diagnosticul psihopedagogic, obținut prin observație, convorbire, chestionar, teste și probe experimentale. Rezultatul ei este un diagnostic formativ, din care face parte și diagnosticul diferențial; pe baza lui sunt întocmite documentele pentru orientarea școlară.

Cele patru domenii ale evaluării

Domeniile evaluării răspund la întrebarea „Ce evaluăm?”:

• evaluarea medicală cuprinde examinarea clinică și investigațiile de laborator și paraclinice; ea urmărește un diagnostic complet, care, împreună cu rezultatele celorlalte evaluări, stabilește tipul de deficiență;
• evaluarea psihologică urmărește procesele psihice, inteligența, aptitudinile și personalitatea în ansamblul ei, cu teste și instrumente specifice, prin raportare la standardele existente;
• evaluarea educațională stabilește nivelul cunoștințelor și gradul lor de asimilare, le pune în corelație cu potențialul aptitudinal și cu nivelul intelectual al copilului și identifică cerințele educaționale speciale;
• evaluarea socială analizează mai ales calitatea mediului în care se dezvoltă copilul: factorii de mediu și factorii personali.

Scopul evaluării copiilor cu dizabilități

Evaluarea răspunde și la întrebarea „Pentru ce evaluăm?”. Scopul ei este stabilirea calității și a nivelului de funcționare a structurilor anatomice, a funcțiilor organice, a activităților copilului cu dizabilități și a participării lui la viața socială. Se ține seama de mediul în care trăiește copilul și de serviciile de care beneficiază (protezare, mijloace tehnice, recuperare, educație). Scopul final este includerea socială a copilului, iar din el decurg mai multe obiective:

• alegerea serviciilor de terapie, educație, recuperare și asistență socială potrivite copilului;
• stabilirea cerințelor educative speciale ale copilului;
• acordarea drepturilor și serviciilor prevăzute de lege;
• identificarea progreselor în recuperare, educație și integrare socială și evaluarea eficienței intervenției.

Metoda anamnezei

Anamneza este metoda prin care se reconstituie istoria dezvoltării copilului, din discuțiile cu părinții, cu rudele și cu persoanele din anturajul lui și, unde este cazul, din relatările copilului însuși. Ea este importantă pentru stabilirea tipului și gradului de deficiență, pentru că arată momentul în care s-a produs deficiența și cauzele ei. Tot din anamneză reies etapele importante ale dezvoltării și ale regresului copilului și caracteristicile favorabile sau nefavorabile ale mediului din care provine. Anamneza vizează:

• datele personale ale copilului;
• antecedentele eredocolaterale, adică antecedentele genetice din familia de origine;
• evoluția simptomelor, succesiunea și fluctuațiile lor în timp;
• tratamentele aplicate;
• antecedentele personale: evoluția sarcinii, nașterea, comportamentul și socializarea copilului în primii ani de viață;
• ancheta socială: membrii familiei, condițiile de viață, resursele materiale și financiare, relațiile cu membrii colectivității.

Cele cinci domenii de dezvoltare urmărite în evaluarea psihopedagogică

• dezvoltarea cognitivă;
• dezvoltarea psihomotrică;
• limbajul și comunicarea;
• capacitatea de adaptare și de interrelaționare;
• nivelul achizițiilor școlare, cu accent pe deprinderile principale, pe interese și pe disciplinele școlare.

Trei categorii de beneficiari direcți ai metodologiei

• copiii cu dizabilități;
• copiii cu dizabilități și cerințe educaționale speciale;
• copiii cu cerințe educaționale speciale.

Testele de inteligență și testele de aptitudini

Testele psihologice sunt metode elaborate, standardizate și etalonate științific, recunoscute pentru validitatea și fidelitatea rezultatelor. Ele sunt folosite de specialiști cu pregătire specială (psihologi, psihopedagogi, consilieri școlari) și completează metodele accesibile tuturor cadrelor didactice: observația, convorbirea, metoda biografică, analiza produselor activității.

Testele de inteligență și de dezvoltare intelectuală se deosebesc, în practică, după conținutul sarcinilor:

• testele nonverbale nu depind de factorii socioculturali și se pot aplica la categorii diverse de copii: matricele progresive Raven, testul nonverbal de inteligență TNI, labirinturile Porteus, cuburile Kohs, mozaicurile, încastrările;
• testele verbale sunt încărcate de factori socioculturali: testele verbale de inteligență TVI, completarea și organizarea de propoziții, probele verbale de aritmetică, identificarea sensului cuvintelor;
• testele mixte îmbină sarcinile verbale cu cele nonverbale și au un grad mai mare de obiectivitate; cea mai cunoscută este scala de inteligență Wechsler (WISC pentru copii).

Examenul psihologic începe adesea cu un test general de inteligență, cum sunt scala Binet-Simon sau scala Stanford-Binet, iar rezultatele se compară cu performanța școlară. Pentru copiii mici se folosesc scale de dezvoltare (Gesell, Brunet-Lézine, Bayley), iar pentru copiii cu dizabilități motrice cerebrale, scala de maturitate mintală Columbia, care cere o activitate motorie redusă.

Testele de aptitudini pun în evidență însușirile relativ stabile ale personalității care condiționează reușita în activitățile intelectuale, profesionale, artistice, tehnice, manuale sau sportive. Dintre cele folosite în țara noastră:

• bateria factorială PMA a lui L.L. Thurstone;
• bateria DAT (Differential Aptitude Tests);
• testul Praga, pentru atenția distributivă, și testul Toulouse-Piéron, pentru atenția concentrată;
• scala de dezvoltare motorie Lincoln-Ozeretsky;
• testul de memorie Rey.

La copiii cu CES, datele obținute prin teste se compară cu datele din observație și din analiza comportamentului. Rezultatele testelor nu au valoare practică fără protocolul psihologic al specialistului, care le traduce în termeni accesibili celorlalți profesioniști.

Necesitatea evaluării în contextul intervenției educațional-recuperatorii

În contextul intervenției educațional-recuperatorii, evaluarea este un proces complex, continuu și dinamic, de cunoaștere și de estimare cantitativă și calitativă a particularităților dezvoltării și a capacității de învățare a copilului. Pe baza ei se elaborează planul de servicii personalizat și programele de intervenție personalizate. Probele și testele nu urmăresc în primul rând deficiența și blocajele copilului, ci abilitățile lui și disponibilitățile imediate pentru dezvoltare. Această abordare exclude teza caracterului irecuperabil al copilului cu dizabilități.

Psihodiagnoza modernă are un caracter dinamic-formativ: ea stabilește zona actuală a dezvoltării, în care copilul lucrează singur, și zona proximei dezvoltări, în care el reușește numai cu ajutorul adultului. În faza de intervenție, examinarea continuă, iar copilului i se oferă sprijin la probele nerezolvate, ca să se vadă capacitățile lui latente. Așa se proiectează pașii intervenției terapeutice și se evită greșelile de orientare școlară. Rezultatele psihodiagnozei sunt valabile un timp limitat, de aceea evaluarea se reia periodic, pentru a surprinde evoluția copilului și pentru a ajusta intervenția.