Evaluarea psihopedagogică

Cele patru domenii ale evaluării

Evaluarea copilului cu dizabilități și/sau CES este multidisciplinară. Niciun specialist nu o poate face singur, fiindcă fiecare domeniu răspunde la altă întrebare, iar concluzia se formulează din întâlnirea lor.

1. Evaluarea medicală stabilește diagnosticul clinic și pe cel funcțional: afecțiunea, data apariției ei, evoluția, tratamentele urmate, gradul în care funcțiile și structurile organismului sunt afectate. Răspunde la întrebarea ce are copilul și este realizată de medicul de specialitate și de medicul de familie.

2. Evaluarea psihologică stabilește nivelul dezvoltării intelectuale, profilul cognitiv, structura personalității, nivelul afectiv-motivațional și comportamentul adaptativ. Răspunde la întrebarea cum funcționează psihic copilul și este realizată de psiholog, prin teste, probe și observație.

3. Evaluarea educațională stabilește nivelul achizițiilor școlare raportat la programă, potențialul de învățare, stilul și ritmul de lucru, tipul de sprijin necesar și forma de școlarizare potrivită. Răspunde la întrebarea ce poate învăța copilul și în ce condiții și este realizată de profesorul psihopedagog și de cadrele didactice care lucrează cu el.

4. Evaluarea socială stabilește situația familiei, condițiile de locuit, veniturile, atitudinea și resursele aparținătorilor, accesul la servicii și gradul de integrare în comunitate. Răspunde la întrebarea în ce mediu trăiește copilul și este realizată de asistentul social.

Scopul evaluării copiilor și tinerilor cu dizabilități

Scopul evaluării este cunoașterea nevoilor și a potențialului real al copilului, în vederea stabilirii măsurilor de sprijin și a programelor de intervenție care să-i asigure dezvoltarea maximă a capacităților. Rezultatul ei nu este o etichetă, ci un set de decizii: încadrarea în grad de handicap, orientarea școlară și profesională, planul de abilitare-reabilitare și, în școală, planul de intervenție personalizat. Evaluarea nu urmărește să constate cât de mult rămâne copilul în urmă, ci de ce anume are nevoie ca să înainteze.

Anamneza și elementele vizate

Definiție. Anamneza este metoda de investigație prin care se culeg retrospectiv datele despre istoricul dezvoltării persoanei, de la părinți sau aparținători, din documentele medicale și școlare, în scopul reconstituirii traseului ei și al identificării cauzelor, momentului de apariție și evoluției deficienței. E reperul de la care pornește stabilirea tipului și a gradului de deficiență, fiindcă datele obținute la examinarea de astăzi capătă înțeles numai raportate la felul în care copilul a ajuns aici.

Cinci elemente vizate în anamneză:

1. Antecedentele heredo-colaterale: bolile și dizabilitățile existente în familie, consanguinitatea părinților, vârsta lor la naștere.
2. Evoluția sarcinii și datele nașterii: boli, medicație sau traume în perioada prenatală, durata gestației, felul nașterii, greutatea la naștere, suferința fetală.
3. Dezvoltarea psihomotorie timpurie: vârsta la care copilul a ținut capul, a stat în șezut, a mers, a rostit primele cuvinte și primele propoziții.
4. Bolile, traumatismele și tratamentele urmate: bolile infecțioase, convulsiile, traumatismele craniene, internările, medicația de lungă durată.
5. Traseul educațional și mediul familial: frecventarea grădiniței și a școlii, rezultatele obținute, repetențiile, condițiile de locuit, atitudinea familiei față de copil.

Cele cinci domenii de dezvoltare urmărite

1. Dezvoltarea cognitivă: percepția, atenția, memoria, gândirea, capacitatea de învățare.
2. Dezvoltarea limbajului și a comunicării: limbajul impresiv și expresiv, pronunția, vocabularul, comunicarea verbală și nonverbală.
3. Dezvoltarea motorie: motricitatea generală și fină, coordonarea, echilibrul, schema corporală, lateralitatea.
4. Dezvoltarea socio-emoțională: relaționarea cu adulții și cu copiii, reglarea emoțională, comportamentul în grup, imaginea de sine.
5. Autonomia personală și comportamentul adaptativ: autoservirea, igiena, deprinderile de viață cotidiană, orientarea și deplasarea, siguranța personală.

Trei categorii de beneficiari direcți ai metodologiei

1. Copiii cu dizabilități care necesită încadrarea în grad de handicap.
2. Copiii cu cerințe educaționale speciale care necesită orientare școlară și profesională.
3. Copiii cu dizabilități și/sau CES care beneficiază de servicii de abilitare și reabilitare.

Testele de inteligență și testele de aptitudini

Testele de inteligență și de dezvoltare intelectuală

Sunt probe standardizate, cu administrare și cotare identice pentru toți, prin care se măsoară nivelul dezvoltării intelectuale, exprimat prin coeficient de inteligență sau prin vârstă mintală, raportat la etaloanele populației de aceeași vârstă. În psihopedagogia specială, rezultatul lor stă la baza încadrării dizabilității intelectuale pe grade (ușoară, moderată, severă, profundă) și a deosebirii ei de pseudo-deficiență, adică de rămânerea în urmă provocată de lipsa de stimulare, de absența școlarizării sau de o tulburare de limbaj.

Se folosesc scalele complexe, Wechsler pentru copii și Stanford-Binet, care dau nu doar un scor global, ci și profilul intelectual, cu diferența dintre partea verbală și cea de performanță; probele nonverbale, precum Matricile progresive Raven, potrivite copiilor cu tulburări de limbaj sau de auz; scalele de dezvoltare pentru vârstele mici, precum Brunet-Lézine sau Bayley; probele de desen, precum testul omulețului al lui Goodenough.

Valoarea lor pentru intervenție nu stă în cifra obținută, ci în profilul care rezultă: ce operații stăpânește copilul și unde se oprește, adică de unde se începe lucrul. Se aplică și se interpretează numai de psiholog atestat, iar rezultatul se coroborează întotdeauna cu observația și cu celelalte domenii ale evaluării. Un scor izolat nu poate justifica singur o hotărâre privind traseul copilului.

Testele de aptitudini

Sunt probe care măsoară potențialul persoanei pentru un domeniu anume de activitate, adică însușirile care fac posibilă însușirea rapidă și eficientă a unei îndeletniciri: aptitudinile psihomotrice și dexteritatea manuală, cele tehnice, spațiale, verbale, numerice, artistice sau muzicale. Spre deosebire de testele de inteligență, care privesc capacitatea generală, cele de aptitudini caută o direcție.

Se folosesc bateriile de aptitudini multiple, probele de dexteritate manuală și de coordonare oculo-motorie, probele de aptitudini tehnice și cele de creativitate, alături de proba practică observată în atelier.

În psihopedagogia specială se folosesc mai ales către finalul școlarizării, la orientarea preprofesională și profesională a elevului sau a tânărului. Arată domeniul în care el poate fi format și încadrat în muncă, chiar atunci când nivelul intelectual general este scăzut. Aduc astfel argumentul cel mai puternic împotriva unei hotărâri luate exclusiv pe temeiul coeficientului de inteligență: un tânăr cu dizabilitate intelectuală ușoară poate avea o dexteritate manuală bună, care îl face apt pentru o meserie.

Justificarea necesității evaluării

Teza caracterului irecuperabil al copilului cu dizabilități a fost înlăturată din psihopedagogia specială. Se admite astăzi că orice copil are un potențial de dezvoltare care poate fi valorificat prin intervenție adecvată, oricât de restrâns ar fi. Odată exclusă această teză, se schimbă și rostul evaluării.

Câtă vreme copilul era socotit irecuperabil, evaluarea servea la a stabili dacă merită sau nu să fie școlarizat: era instrument de selecție și, în fapt, de excludere. Din clipa în care recuperarea este socotită întotdeauna cu putință, întrebarea nu mai este dacă poate fi educat, ci de ce anume are nevoie ca să progreseze, iar la această întrebare numai evaluarea poate răspunde. Ea devine astfel punctul de plecare obligatoriu al intervenției educațional-recuperatorii: stabilește nivelul actual de dezvoltare, ariile păstrate pe care se poate sprijini compensarea, zona proximei dezvoltări către care se lucrează și tipul de sprijin necesar, adică exact datele din care se construiește planul de intervenție personalizat.

Evaluarea este, în plus, continuă. Reluată periodic, măsoară progresul copilului raportat la el însuși, nu la norma vârstei, dovedește eficiența metodelor folosite și obligă la schimbarea lor atunci când progresul întârzie. Fără evaluare, intervenția ar fi întâmplătoare, iar afirmația că orice copil este recuperabil ar rămâne o declarație fără urmări practice.